Şezătoarea
a constituit unul din obiceiurile cu rol foarte important în viaţa socială a
satelor de pe valea Râmnicului.
La
Jitia şezătoarea este un obicei vechi. Spun bătrânii satului că ei işi amintesc
de şezători din copilaria lor, de la părinţii lor. Şezătorile se organizau în
perioada iernii, după sărbătorile de iarnă şi până când începea postul
Paştelui. Această perioadă este numită de săteni "Câjlegi".
De
câțiva ani, tanti Florica Țăpor din satul Cerbu, organizează la ea în casă
șezători, la care invită vecinele, dar și tinerii din sat care doresc să învețe
meșteșugurile tradiționale.
La
șezătoare se cântă, se ţese, se poartă costumul tradiţional, se povestește,
dar, mai ales, se perpetuează obiceiuri. În fiecare sâmbătă, pragul casei lui
tanti Florica, aşa cum îi spune toată lumea, este trecut de fete şi femei de
toate vârstele, gătite în straie populare, pregătite să-şi încerce îndemânarea
la cusut sau la război.
-
Cum se desfășura o şezătoare înainte?
”Se adunau mai
mulţi oameni la câte o casă, seara, de pe la ora 18 (după ce terminau treaba cu
animalele de pe lângă casă) şi şezătoarea ţinea până pe la miezul nopţii.
Casele la care se ţineau şezătorile se schimbau prin rotaţie, între vecini. De
organizare se ocupau femeile şi fetele. Aici, la mine în casă, se intră în
lumea tradiţiei“,
adaugă tanti Florica.
-Care
erau principalele activități?
”La şezători, femeile lucrau: se ţesea la
război (gazda), se torcea, se depăna lâna, se scărmăna lâna, se tricota, se
făceau ciucuri etc.. Bărbaţii care participau ajutau şi ei câteodată, la
depănat lâna. Şezătorile organizate de fete erau un prilej bun de a se întâlni
cu feciorii din sat. Feciorii aveau privilegiul de a-şi alege şezătoarea la
care merg. Câteodată adulţii şi tinerii se adunau împreună la şezătoare, dar în
încăperi diferite: cei batrâni în casă, cei tineri în tindă. Nu se ţinea cont
de situaţia materială a oamenilor, se întâlneau la aceeaşi şezâtoare şi săracii
şi cei mai înstăriţi. Gazda îi servea pe cei de la şezătoarea cu gogoși s-au
plăcinte și țuică fiartă.
Atmosfera era
veselă: se cânta, se spuneau poveşti, glume, ghicitori, "se punea ţara la
cale”. Tinerii lucrau mai puţin, flăcăii furau fusul s-au ghemul fetelor pe
care le plăceau şi fugeau afară, iar fata era nevoită să meargă afară să le
recupereze!”
În casa ei sunt binevenite toate femeile care
doresc să practice meşteşugurile tradiţionale ale ţesutului şi cusutului.
Condiția participării la șezătoare este îmbrăcarea costumului popular.
Ștefănica Pantelimon (39 ani), tot din satul Cerbu, ştie regula şi vine
îmbracată corespunzător alături de fiica ei Maria (7 ani). Ea a învățat meșteșugul
confecționării opincilor de la bătrânii din sat, datorită cerințelor care veneu
din partea școlii, de a îmbrăca copiii în costumul popular tradițional, la
anumite activități extrașcolare.
O
altă participantă la șezătoare este tanti Ilinca Colinceanu (71 ani), o mare
iubitoare a tradițiilor din localitățile situate în Depresiunea
Bisoca-Jitia-Neculele. De mai mulți ani tanti Ilinca și-a organizat într-una
din camerele casei sale, un minimuzeu etnografic.
-Ce
cuprinde colecția pe care o expuneți în casa dumneavoastră?
„Am strâns de toate. Sunt obiecte păstrate din timpul copilăriei
mele, transmise din generație în generație: chiepteni de scărmănat lâna, mașină
de călcat cu cărbuni, lampă cu gaz, botă, baniță, ventuze și multe altele. Dintre
elementele costumului popular se deosebesc fota cu care am ieșit prima dată la
horă, costumul tradițional de mireasă, fota albă și cămașa cusută neapărat cu
verde, simbol al renașterii, care se purta după nuntă de tânăra proaspăt căsătorită,
timp de un an. Păstrez cămașa de mire a bunicului meu, cusută la poale cu ajur.
Mai am ștergare pentru învelit mâncarea cărată în coșuri bărbaților, aflați la
coasă. Am batiste de nuntă, unele au o vechime de peste100 de ani și le păstrez
cu mare grijă. Tot ce a fost tradiţional am reparat, am refăcut, am conservat.
Se poate spune că am un muzeu în casă”, spune tanti Ilinca. Timp de 16 ani a
practicat alături de soțul său, Ionel Colinceanu, un vechi și greu meșteșug
specific zonei noastre și anume ”vărăritul”.
Tanti
Ilinca povestește: ”M-am născut și am copilărit în satul Pleși, iar când m-am
măritat aveam 18 ani. El practicase cizmăria, iar mie mi-ar fi plăcut să lucrez
croitorie, dar cum tatăl lui făcuse var, și se câștigau bani frumoși din asta,
ne-am apucat și noi. Groapa de var era o scobitură de doi metri într-un mal.
Adunam piatră depe toată valea, de la Jitia de Jos până la Bisoca. Apoi o
căram, o ciopleam, o feliam, apoi o curățam de praf , altfel nu ardea. Apoi o
așezam în cuptor și băgam lemnele. Dădeam foc și cam după șase ore ieșea
flacăra deasupra, prin piatră cam la jumătate de metru. De abia după 48 de ore
de foc continuu începea varul să fie ars. Două zile îi trebuia să se răcească. Datortă
temperaturii ridicate, pe perți se scurgea un material ca smoala, care apoi
devenea foarte dur. Încă mai păstrez bucăți din acel material. Ne trebuiau cam
12 metri de lemne pentru 48 de ore de foc”.
În
timp ce cos sau ţes, femeile vorbesc, se apucă şi de cântat. Nu ritmuri
moderne, ci melodii populare din repertoriul râmnicean, pe care femeile mai în
vârstă le transmit mai departe celor mai tinere. Unele cântece au o vechime şi
de 150 de ani. La șezătoare sunt binevenite toate femeile care doresc să
practice meşteşugurile tradiţionale ale ţesutului şi cusutului. De această dată
au mai participat: Banu Lilica (71 ani), Anica
Colinceanu (69 ani), Trestianu Nastasia (61 ani), Țăpor Ion (65 ani),
Jinga Nuța (48 ani), Mănoiu Lenuța (47 ani), Neacșu Maria (40 ani), Apostu
Luminița (38 ani), Ghiță Nicoleta 34 ani), Ghiță Mariana (12 ani), Ghiță
Ionelia (11 ani).
Prof.
Sorin Pantelimon
