marți, 3 septembrie 2013
vineri, 9 august 2013
Festivalul Folclorului Vrâncean la a XLVI-a aniversare
Duminică 11
august 2013, jitienii urcă din nou în Poiana Negarilor. Ei vor participa alături
de ceilalţi locuitori ai satelor situate pe cursul superior al Ramnicului Sarat
şi nu numai, la sărbătoarea cântecului, dansului şi portului popular râmnicean.
Festivalul
Folclorului Vrâncean îşi are originea în Ţara Vrancei, acolo unde la 24 iulie
1966 pe Podul Nărujei a avut loc prima
ediţie, la care au participat mii de oameni. Din anul 1968, după înfiinţarea
actualului judeţ – Vrancea, la care se adaugă şi comunele din partea de Est a
fostului judeţ/raion Râmnicu Sărat, festivalul este reorganizat. Este conceput
sub formă de concurs al formaţiilor, soliştilor şi creatorilor populari, fiind
extins, în afară de Ţara Vrancei şi la celelalte arii etnofolclorice, precum
cele de pe văile Râmnicului (superior), Milcovului şi Suşiţei.
De-a
lungul timpului, Festivalul Folclorului
Vrâncean a reuşit să-şi realizeze finalitatea esenţială şi anume: valorificarea creaţiei populare tradiţionale
şi contemporane din toate aşezările judeţului, cu acordarea unor atenţii
speciale datinilor şi obiceiurilor populare locale. În acest fel se explică
divizarea festivalului, începând cu ediţia a XXI-a din 1979, în stagiunea “de
vară”, cea mai extinsă şi bogată, şi stagiunea “de iarnă”, destinată a încuraja
şi promova obiceiurile prilejuite, în principal, de sărbătorile Crăciunului şi
Anului Nou.
Jitia
a devenit, încă de la început, unul dintre centrele de reprezentare zonală, îndeosebi
în stagiunea de vară. Ca vatră etno-folclorică aflată în zona de interferenţă
Vrancei şi Buzăului, aşezarea constituie o prezenţă activă, distinctă în viaţa
culturală a judeţului. La nivel local funcţionează Ansamblul Chindia, în cadrul căreia evoluiază şi formaţia de dansuri
bărbăteşti Brâul de la Jitia.
Pe
o vale atât de vestită ca aceea a Râmnicului care a dat ţării unul dintre marii
săi coregrafi – Alexandru Dobrescu – dansul bărbătesc de la Jitia se constituie
acum, la cea de-a a XLVI-a aniversare a Festivalului Folclorului Vrâncean, ca
un omagiu adus artei interpretative româneşti ca o dovadă a trăiniciei şi durabilităţii în timp a unei traditii pe care noi, cinstind-o cum se cuvine azi, suntem chemați s-o păstrăm nealterată
în viitor.
Sorin Pantelimon
vineri, 10 mai 2013
Legenda schitului Muntioru - Monteoru
Dumnezeu a binecuvântat plaiurile
ramnicene cu o bogăţie naturală şi spirituală aparte, locuite de oameni
harnici, buni gospodari şi păstrători ai tradiţiilor noastre strămoşeşti.
Un loc aparte este muntele si
schitul Muntioru, despre care tradiţia populară a pastrat o frumoasa legendă,
al carui personaj principal este domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt.
In trecut muntelui i se spunea ”Oru” şi reprezenta hotarul dintre ţările
surori Moldova şi Muntenia. Potrivit tradiţiei locale, numele de Monteoru - Muntioru înseamnă ”muntele de aur”, deoarece de la poalele
lui s-au extras în vechime minereuri de aur.
Evlaviosul Domn Ştefan, deşi era
crunt în războaie şi-i pedepsea cumplit pe duşmanii ţării sale, s-a jertfit
deopotrivă pentru Biserica străbună ortodoxă şi apărarea gliei în hotarele
moştenite. Apărându-şi ţara de turci, tătari, unguri sau polonezi, el lupta
pentru independenţa Moldovei, dar – în acelaşi timp – proteja Biserica
strămoşescă şi însăşi credinţa ortodoxă.
Cel
care se intitula în actele sale scrise că este „din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei”, a zidit 44 de
mănăstiri şi biserici. După fiecare luptă, obişnuia să ridice o biserică.
El îl iubea pe Dumnezeu şi
participa la toate slujbele de zi şi de noapte. Postea în timpul campaniilor
militare, cerând curtenilor, sfetnicilor şi oastei să facă la fel. Era bun şi
milostiv cu ai săi, dar aprig în pedepsirea vrăşmaşilor.
Se povesteste ca în urmă cu peste
500 de ani, marele voievod moldovean a ajuns pe meleagurile noastre după o
bătălie purtată cu domnul Ţării Româneşti, între Râmnicu Sărat şi Grebănu. Ajuns
în satul Neculele a înnoptat în casa ţăranului Ţuţui. A doua zi a urcat în
Poiana Munteoru pentru a însemna hotarul Moldovei cu Muntenia, de la izvorul
Milcovului până sus la Preluncă şi Muntele
Furu. Fascinat de măreţia Munteorului, a poruncit aprodului să redacteze un înscris,
in care sa se mentioneze că acolo să se zidească un locaş de închinare bunului
Dumnezeu. Din cauza deselor năvăliri turceşti, tătare şi polone, proiectul nu a
mai putut fi dus la împlinire.
Dupa multi ani dorinţa lui Ştefan
cel Mare a fost implinita prin stradania
părintelui protosinghel Macarie Besliu împreună cu obstea mică a călugărilor de
la Mănăstirea Poiana Mărului si alti oameni de bine. Sfintirea bisericii cu
hramul ”Schimbarea la fată” s-a făcut
pe data de 2 septembrie 2001 de către fostul Episcopul al Eparhiei Buzăului si Vrancei,
Epifanie Norocel, însotit de slujitori
de la centrul eparhial si de la bisericile din zonă.
La slujba de sfintire au
participat mii de credinciosi veniti din Vrancea, Buzău si Covasna, judete care
se găsesc de-o parte si de alta a acestui munte. La 6 august 2003 Părintele
Episcop Epifanie Norocel a mai sfintit pe Muntele Munteoru un paraclis cu
hramul ”Sfintii Arhangheli Mihail si
Gavril”, care este tot ctitoria părintelui staret Macarie.
Astăzi schitul Munteoru, pe lângă
Biserică si Paraclis, mai detine un pavilion cu două nivele, având dimensiunile
de 300/16 m, o casă arhierească si o vilă care adăposteste stăretia, precum si
o clopotnită cu două clopote. Pentru accesul în zonă al credinciosilor si turistilor
a fost amenejat un drum corespunzător, cu tuburi pentru traversarea pîraielor.
Modernul complex monahal a fost conectat la reteaua electrică, iar în incinta
sa au fost amenajate două lacuri de peste. Aceste au un luciu de apă de 30/15 m
și 10/15 m, amândouă fiind populate cu diverse specii.
Sorin
Pantelimon
Abonați-vă la:
Postări (Atom)