Acasă Între Râmnice - Jitia

 Așezate într-un cadru natural deosebit, satele situate pa cursul superior al râului Râmnicul Sărat, au fost descrise de Alexandru Odobescu în cartea sa  „Pseudokineghetikos”. Venind dinspre Buzău scriitorul se oprește pe culmile Bisocii, fascinat de priveliştea ce i se desfăşura dinaintea ochilor : „sub aceste muchii pamântul se lasă la vale în costişe si pripoare gradate până se cufundă în jgheaburile mult umbrite ale Râmnicului și Râmnicelului” şi recunoaşte că nu se putea desprinde de aceste privelişti  „ce oraşenilor le este dat arareori a le vedea”. La fel de bine surprinde natura locurilor și Alecsandru Vlahuţă în „România Pitorească” prin 1900. Venind dinspre mănăstirea Găvanu, jud. Buzău, ajunge „în mareaţa spintecătură a Râmnicului. Acolo, valea se deschide ca o carte. Pe malurile revărsate, se înfig gospodării casuţe rare, fâneţe îngrădite cu leaţuri, fâşioare de livezi prinse în clinuri înguste, gata să pornească şi să curgă in râpă”.

În această zonă de munte, sărbătorile creează prilejul întoarcerii la tradiții: ceremonialul religios, îmbrăcarea minunatului costum popular, cântece și hore specifice zonei.

Situată în Depresiunea Între Râmnice, într-o zonă de interferenţă a celor trei provincii istorice româneşti: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, Jitia aparţine zonei etnografice a Râmnicului Sărat, regiunea Muntenia.

Este o depresiune subcarpatică situată la poalele sudice ale Munţilor Vrancei, din Curbura Carpaţilor. Aceasta se dezvoltată în bazinul superior al râului Râmnicu Sărat şi al afluenţilor săi, Sărăţelul şi Râmnicelul. Ea se încadrează între versanţii vestici a bordurii carpatice şi Dealurile Înalte, ce o închid de la nord, la sud. O caracteristică dominantă a depresiunii este relieful frământat şi pitoresc, cu aşezări risipite, izolate, unde se păstrează comori de artă populară autentică.

Din punct de vedere administrativ, peste depresiunea Între Râmnice se suprapun în mare parte, comunele Jitia şi Vintileasca din judeţul Vrancea, şi comuna Bisoca din judeţul Buzău.

Deşi a reprezentat o punte de legătură a creaţiei populare între zonele învecinate - Covasna, Vrancea şi Buzău - elementele de influenţă au fost asimilate şi integrate în creaţia populară proprie zonei.

Din acest proces de integrare a rezultat ceva distinct: o vatră folclorică etnografică unde localnicii și-au îndeplinit misiunea de a-i asigura consistenţă şi vigoare, transminţând-o cu sfinţenie de la o generaţie la alta.

Cu o vechime de peste patru secole, Jitia a fost o moşie care a aparţinut înainte de anul 1700 boierilor din Divanul domnesc Vlad şi Şărbu. Aceştia au vândut-o boierilor Neagu şi Voica, soacra sa, de la care a cumpărat-o Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat. Aceasta a stăpânit-o până în 1864, când s-a trecut la secularizarea averilor bisericeşti.

Numele comunei provine de la schitul Jitia, înfiinţat de boierii râmniceni pitarul Iane Hagiul, soția sa Marica Dedulescu și căpitanul Neagoe Topliceanu, ginerele slugerului Gheorghe Dedulescu, pe la jumătatea secolului al XVII-lea. ”Jitie” însemnă în salvonă „viaţă”, în cazul acesta „obștejitie” adică „viețuirea în comun”, denumire specifică așezămintelor monahale medievale. Pe la anul 1771 schitul Jitia a fost incendiat, de către turci, tot atunci a fost ars şi schitul Poiana Mărului, iar în 1783 schitul este refăcut prin strădania enoriaşilor. Schitul avea hramul Sf. Dumitru, pe care şi l-a păstrat şi după ce s-a transformat în biserică de mir la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când populaţia s-a retras de prin poienile pădurii, din Dealu Roşu sau Ulmuşoru formând silişte (vatră de sat) pe tapşanul, împădurit pe atunci, de lângă apa Râmnicului (la gârlă).
Este posibil ca primii proprietari ai moşiei să fi primit-o ca „danie” domnească, împreună cu locuitorii ei care au devenit clăcaşi.

Jitia este locuită de oameni gospodari şi primitori,  care se mândresc în primul rând cu tradiţiile păstrate de la strămoşi: cusutul, ţesutul, încondeiatul ouălor, hora satului, claca, obiceiurile legate de sărbătorile din timpul anului şi cele care privesc evenimentele primordiale din viaţa omului omului (naşterea, botezul, nunta, înmormântarea).

Unele obiceiuri precum Colindele, Pluguşorul, Plugul Mare, Mascaţii, împreună cu costumul popular, căruia jitienii  îi spun ,,naţional”, sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi.

Pasiunea pentru tradițiile noastre străbune, dar și pentru meseria pe care ne-am ales-o, a făcut ca noi, profesorii și învățătorii de la Școala Gimnazială Jitia, să ne implicăm în alcătuirea unor formații și ansambluri folclorice de valoare, cum este cazul ansamblului „Chindia” coordonat de doamna prof. Lalu Petruța, sau ansamblul „Ulmușoru” coordonat de doamna prof. Fifere Dobrița, formații care reprezintă folclorul din Jitia la nivel județean, regional și național. Mândria jitienilor o reprezintă însă, formaţia de dansuri populare bărbăteşti „Brâul de la Jitia”, coordonată de coregraful Lalu Lucian, care a evoluat în trecut la concursuri naționale și internaționale, unde a câștigat numeroase premii.

 Ca vatră etno-folclorică aflată în zona de munte a Văii Râmnicului, aşezarea constituie o prezenţă activă, distinctă în viaţa culturală a judeţului Vrancea. În fiecare an, de când comuna Jitia aparține de județul Vrancea (1968), aici se desfăşoară în luna august Festivalul Folclorului Vrâncean din Poiana Negari, aflat anul acesta la a L-a aniversare.

Mai nou, am încercat să-i atragem pe elevii școlii și în alte componente ale tradiției locale. Astfel, am înființat la nivelul școlii ateliere de confecționat articole de artizanat, precum: cusături, țesături, opinci, ouă încondeiate și măști tradiționale. Copiii au fost inițiați în aceste meșteșuguri, de meșterii populari ai satului și de către noi profesorii. Tot cu ajutorul elevilor, dar și al cadrelor didactice din Școala Jitia, am creat un mini-muzeu cu specific etnografic,  în care am strâns mărturii din trecutul comunității noastre.

Un exemplu al implicării copiilor la activitățile desfășurate la atelierul de cusături, este cel al elevelor  din clasa a VII-a, Lalu Alice-Lăcrămioara, Săraru Teodora-Iuliana și Ticu Selena-Maria, care au cusut anul acesta prima lor ie sub îndrumarea doamnei  Ștefănica Pantelimon. Materialele necesare au fost donate de asociația „Șezătoare București”, prin intermediul doamnei Bizon Victoria. Odată terminate lucrările, le-am propus să le îmbrace împreună cu celelalte accesorii ale costumului popular, apoi am organizat o ședință foto în aer liber pentru a surprinde bucuria momentului și frumusețea locurilor în care ne aflăm.

Prof. Sorin Pantelimon      

Prof. Sorin Pantelimon

GALERIE FOTO : Sânzienele de la Jitia, album foto pe dealurile pline cu flori

GALERIE FOTO : Sânzienele de la Jitia, album foto pe dealurile pline cu flori

E vremea șezătorilor!

Şezătoarea a constituit unul din obiceiurile cu rol foarte important în viaţa socială a satelor de pe valea  Râmnicului.

La Jitia şezătoarea este un obicei vechi. Spun bătrânii satului că ei işi amintesc de şezători din copilaria lor, de la părinţii lor. Şezătorile se organizau în perioada iernii, după sărbătorile de iarnă şi până când începea postul Paştelui. Această perioadă este numită de săteni "Câjlegi".

De câțiva ani, tanti Florica Țăpor din satul Cerbu, organizează la ea în casă șezători, la care invită vecinele, dar și tinerii din sat care doresc să învețe meșteșugurile tradiționale.

La șezătoare se cântă, se ţese, se poartă costumul tradiţional, se povestește, dar, mai ales, se perpetuează obiceiuri. În fiecare sâmbătă, pragul casei lui tanti Florica, aşa cum îi spune toată lumea, este trecut de fete şi femei de toate vârstele, gătite în straie populare, pregătite să-şi încerce îndemânarea la cusut sau la război.  

- Cum se desfășura o şezătoare înainte?

”Se adunau mai mulţi oameni la câte o casă, seara, de pe la ora 18 (după ce terminau treaba cu animalele de pe lângă casă) şi şezătoarea ţinea până pe la miezul nopţii. Casele la care se ţineau şezătorile se schimbau prin rotaţie, între vecini. De organizare se ocupau femeile şi fetele. Aici, la mine în casă, se intră în lumea tradiţiei“, adaugă tanti Florica.

-Care erau principalele activități?

”La şezători, femeile lucrau: se ţesea la război (gazda), se torcea, se depăna lâna, se scărmăna lâna, se tricota, se făceau ciucuri etc.. Bărbaţii care participau ajutau şi ei câteodată, la depănat lâna. Şezătorile organizate de fete erau un prilej bun de a se întâlni cu feciorii din sat. Feciorii aveau privilegiul de a-şi alege şezătoarea la care merg. Câteodată adulţii şi tinerii se adunau împreună la şezătoare, dar în încăperi diferite: cei batrâni în casă, cei tineri în tindă. Nu se ţinea cont de situaţia materială a oamenilor, se întâlneau la aceeaşi şezâtoare şi săracii şi cei mai înstăriţi. Gazda îi servea pe cei de la şezătoarea cu gogoși s-au plăcinte și țuică fiartă.

Atmosfera era veselă: se cânta, se spuneau poveşti, glume, ghicitori, "se punea ţara la cale”. Tinerii lucrau mai puţin, flăcăii furau fusul s-au ghemul fetelor pe care le plăceau şi fugeau afară, iar fata era nevoită să meargă afară să le recupereze!”

 În casa ei sunt binevenite toate femeile care doresc să practice meşteşugurile tradiţionale ale ţesutului şi cusutului. Condiția participării la șezătoare este îmbrăcarea costumului popular. Ștefănica Pantelimon (39 ani), tot din satul Cerbu, ştie regula şi vine îmbracată corespunzător alături de fiica ei Maria (7 ani). Ea a învățat meșteșugul confecționării opincilor de la bătrânii din sat, datorită cerințelor care veneu din partea școlii, de a îmbrăca copiii în costumul popular tradițional, la anumite activități extrașcolare.

O altă participantă la șezătoare este tanti Ilinca Colinceanu (71 ani), o mare iubitoare a tradițiilor din localitățile situate în Depresiunea Bisoca-Jitia-Neculele. De mai mulți ani tanti Ilinca și-a organizat într-una din camerele casei sale, un minimuzeu etnografic.

-Ce cuprinde colecția pe care o expuneți în casa dumneavoastră?

 „Am strâns de toate.  Sunt obiecte păstrate din timpul copilăriei mele, transmise din generație în generație: chiepteni de scărmănat lâna, mașină de călcat cu cărbuni, lampă cu gaz, botă, baniță, ventuze și multe altele. Dintre elementele costumului popular se deosebesc fota cu care am ieșit prima dată la horă, costumul tradițional de mireasă, fota albă și cămașa cusută neapărat cu verde, simbol al renașterii, care se purta după nuntă de tânăra proaspăt căsătorită, timp de un an. Păstrez cămașa de mire a bunicului meu, cusută la poale cu ajur. Mai am ștergare pentru învelit mâncarea cărată în coșuri bărbaților, aflați la coasă. Am batiste de nuntă, unele au o vechime de peste100 de ani și le păstrez cu mare grijă. Tot ce a fost tradiţional am reparat, am refăcut, am conservat. Se poate spune că am un muzeu în casă”, spune tanti Ilinca. Timp de 16 ani a practicat alături de soțul său, Ionel Colinceanu, un vechi și greu meșteșug specific zonei noastre și anume ”vărăritul”.

Tanti Ilinca povestește: ”M-am născut și am copilărit în satul Pleși, iar când m-am măritat aveam 18 ani. El practicase cizmăria, iar mie mi-ar fi plăcut să lucrez croitorie, dar cum tatăl lui făcuse var, și se câștigau bani frumoși din asta, ne-am apucat și noi. Groapa de var era o scobitură de doi metri într-un mal. Adunam piatră depe toată valea, de la Jitia de Jos până la Bisoca. Apoi o căram, o ciopleam, o feliam, apoi o curățam de praf , altfel nu ardea. Apoi o așezam în cuptor și băgam lemnele. Dădeam foc și cam după șase ore ieșea flacăra deasupra, prin piatră cam la jumătate de metru. De abia după 48 de ore de foc continuu începea varul să fie ars. Două zile îi trebuia să se răcească. Datortă temperaturii ridicate, pe perți se scurgea un material ca smoala, care apoi devenea foarte dur. Încă mai păstrez bucăți din acel material. Ne trebuiau cam 12 metri de lemne pentru 48 de ore de foc”.

În timp ce cos sau ţes, femeile vorbesc, se apucă şi de cântat. Nu ritmuri moderne, ci melodii populare din repertoriul râmnicean, pe care femeile mai în vârstă le transmit mai departe celor mai tinere. Unele cântece au o vechime şi de 150 de ani. La șezătoare sunt binevenite toate femeile care doresc să practice meşteşugurile tradiţionale ale ţesutului şi cusutului. De această dată au mai participat: Banu Lilica (71 ani), Anica  Colinceanu (69 ani), Trestianu Nastasia (61 ani), Țăpor Ion (65 ani), Jinga Nuța (48 ani), Mănoiu Lenuța (47 ani), Neacșu Maria (40 ani), Apostu Luminița (38 ani), Ghiță Nicoleta 34 ani), Ghiță Mariana (12 ani), Ghiță Ionelia (11 ani).

Prof. Sorin Pantelimon