La Ogradă

Lacul de ”La Ogradă”

Frumusețea meleagurilor bisocene, evocate de cărturari importanți precum Alecsandru Odobescu sau Alecsandru Vlahuță, se remarcă prin cadrul natural deosebit. Peisajul montan se desfășoară cu sate răsfirate și cătune izolate, pășuni, păduri, poieni, un climat armonios cu aer ozonat și oameni minunați.

Din punct de vedere geografic Bisoca este încadrată de râurile Râmnicu Sărat, la nord și Slănic la sud, iar spiritual se află între celebrele așezăminte monahale, Schitul Găvanele la vest și Mănăstirea Poiana Mărului, la est.

Meleaguri bisocene

Pe partea stângă a drumului ce leagă Bisoca de Jitia, în satul Șindrila, se află un lac numit de localnici ”La Ogradă”. Cândva, prin secolul al XIX-lea, ființa lângă lac o mănăstire grecească ce avea în stăpânire mari suprafețe de teren, inclusiv câteva masive muntoase. Panait Istrati, în nuvela sa ”Domnița din Snagov”, face referire la această mănăstire, amintind că la poarta acesteia era în permanență legat în lanțuri un urs fioros. Aici erau aduși de autoritățile timpului pentru a fi întemnițați, indivizi periculoși, precum: criminali, haiduci și alte persoane indezirabile. 

Comuna Bisoca, cu satele aparținătoare

Legenda spune că după anul 1859, pentru a cunoaște nemijlocit realitatea din țară, domnitorul Alecsandru Ioan Cuza, însoțit doar de câțiva dregători, făcea vizite neanunțate prin târgurile țării și pe la moșiile boierești. Plecând din satul Vintileasca, a traversat apa Râmnicului Sărat îndreptându-se către Bisoca. Ajuns la poarta acestui schit, a fost luat drept un drumeț oarecare și dus în fața starețului, care se lăfăia într-un hamac acoperit cu mătase scumpă. Plin de insolență, monahul l-a jignit în mai multe rânduri pe domn, într-un final întrebându-l: ”Cine ești și cum îndrăznești să-mi calci posesia? De ce nu răspunzi imediat, ori te crezi Vodă?”.  ”Chiar Vodă sunt și mă mâhnește purtarea unui om care și l-a luat chezaș pe Dumnezeu și care ar trebui să se poarte smerit, nu să jignească pe cei care se abat pe aici”. Deschizându-și mantaua și arătându-i însemnele domnești, Cuza a ordonat ca starețului lacom și cu un comportament abuziv să-i fie luată funcția și trimis la munca pământului.

Domnitorul Alecsandru Ioan Cuza (1859-1866)

Locuitorii din satele depresiunii ”Între Râmnice”, i-au ținut amintirea vie domnitorului care s-a făcut ”apărătorul” și ”binefăcătorul” lor . În versurile unui plug ce se spunea de Anul Nou în această zonă, se amintea: ”Veni Cuza la domnie, Și-ngropă biru-n robie, Din averi mănăstirești, Sunt ogoare țărănești”.

Cuza Vodă stând de vorbă cu țăranii

Bătânii povestesc că după un timp, boierul Dobre Năstăsică, noul stăpân al moșiei, i-a alungat pe ultimii călugări de la schitul din ”Ogradă”. Aceștia, în conjunctura creeată, a trebuit să abandoneze odoarele scumpe pe care le-au pus în niște butoaie și le-a aruncat în lacul din apropiere. Apoi au blestemat locul și s-au răspândit în lume. Sătenii din Șindrila spun că din cauza acelui blestem și în prezent se fac ”arătări” în jurul lacului.

Trecând noaptea pe lângă lac, unii oameni au auzit sunete ciudate, iar alții au întâlnit personaje fioroase care cu mâinile întinse pline de ”galbeni”, î-i ademenea să intre după ele în lac. Mulți au văzut ieșind din lac capul unui șarpe imens, care atunci când lovea apa cu coada sa, valurile ajungeau până departe lângă lac.                                                             

Valea Râmnicului Sărat

Bazinul Râmnicului Sărat

Bisericile din Depresiunea ”Între Râmnice”

Schitul Munteoru

Biserica schitului Munteoru

                

               Pe teritoriul comunei Vintileasca se ridică maiestuoși ca niște uriași, munții Furu (1415m), Munteoru(1340m), Purcelu (1111m), Piatra (1330m), Stejicu Mare (1330m) și Stejicu Mic (1212m). Ei fac parte din ramura sudică a munților Vrancei, fiind îmbrăcați în păduri de brazi și fagi, în care se întâlnesc specii de plante și animale rare, protejate prin lege. Dintre poienile acestor munți, se remarcă Poiana Munteoru înconjurată de o pădure frumoasă de brazi falnici, situată pe un platou înalt, la o altitudine de 13oo metri.

Poiana Munteoru (1330 m)

               

              Aici, la 7 km. de centrul comunei Vintileasca, a fost ridicat schitul Munteoru, Metoc al Mănăstirii Poiana Mărului, supranumit ”Catedrala Văii Râmnicului”. Schitul a fost ridicat prin strădania părintelui protosinghel Macarie Beșliu împreună cu obștea mică a călugărilor de la Mănăstirea Poiana Mărului și alți oameni de bine. Sfințirea bisericii cu hramul ”Schimbarea la față” s-a făcut pe data de 2 septembrie 2001 de către Episcopul Eparhiei Buzăului și Vrancei, Epifanie Norocel, însoțit  de slujitori de la centrul eparhial și de la bisericile din zonă. La slujba de sfințire au participat mii de credincioși veniți din Vrancea, Buzău și Covasna, Județe care se găsesc de-o parte și de alta a acestui munte. La 6 august 2003 Părintele Episcop Epifanie Norocel a mai sfințit pe Muntele Munteoru un paraclis cu hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, care este tot ctitoria părintelui stareț Macarie.

”Catedrala Văii Râmnicului”

                În trecut muntelui i se spunea ”Oru” și reprezenta hotarul dintre țările surori Moldova, Muntenia și Transilvania. Potrivit tradiției locale, numele de Munteoru – Muntioru înseamnă ”muntele de aur”, deoarece de la poalele lui s-au extras în vechime minereuri de aur.

                Începuturile schitului Munteoru se regăsesc în urmă cu peste 500 de ani, în dorința Marelui Voievod moldovean Ștefan cel Mare și sfânt. După o bătălie purtată cu domnul Țării Românești, între Râmnicu Sărat și Grebănu, a fost atras de frumusețea și sălbăticia Văii Râmnicului. Înaintând pe cursul superior al râului, a ajuns în satul Necule, înnoptând în casa țăranului Țuțui. Următoarea zi a urcat în Poiana Munteoru pentru a însemna hotarul Moldovei cu Muntenia, de la izvorul Milcovului mai sus spre Muntele Furu. Fascinat de măreția Munteorului, a poruncit aprodului ce-l însoțea să redacteze un înscris, pe care l-a semnat, menționând că acolo să se zidească un locaș de închinare bunului Dumnezeu. Din cauza deselor năvăliri turcești, tătare și polone, proiectul nu a mai putut fi dus la împlinire.

Ștefan cel Mare (1457-1504)

                Astăzi schitul Munteoru, pe lângă Biserică și Paraclis, mai deține un pavilion cu două nivele, având dimensiunile de 300/16 m, o casă arhierească și o vilă care adăpostește stăreția, precum și o clopotniță cu două clopote. Pentru accesul în zonă al credincioșilor și turiștilor a fost amenajat un drum corespunzător, cu tuburi pentru traversarea pîraielor. Modernul complex monahal a fost conectat la rețeaua electrică, iar în incinta sa au fost amenajate două lacuri de pește. Aceste au un luciu de apă de 30/15 m și 10/15 m, amândouă fiind populate cu diverse specii.

Lacul din fața Bisercii Schitului

                Dumnezeu a binecuvântat aceste plaiuri râmnicene cu o bogăție naturală și spirituală aparte, locuite de oameni harnici, gospodari și păstrători a tradițiilor noastre strămoșești.

Părintele stareț Macarie Beșliu, ctitorul schitului Munteoru

Sorin Pantelimon

Poiana Mărului

Mănăstirea Poiana Mărului

Îmbrăcat de la poale până în vârf în haina vegetală a unei  păduri de amestec (foioase și conifere), Muntele Ulmușoru (943m) se întinde pe teritoriile comunelor Jitia și Bisoca, și printre afluienții râului Râmnicu Sărat și cei ai Slănicului. La poalele sale, înconjurată de întinsa pădure seculară , se află Poiana Mărului, un loc cu o încărcătură spirituală deosebită.

Cuvuiosul Vasile Carpatinul de la Poiana Mărului

În anul 1730 Cuvuiosul Vasile Carpatinul, unul dintre cei mai puternici duhovnici ai monahismului românesc, a ales să ctitorească aici un Schit de călugări care avea să devină vestit în lumea ortodoxă. Schitul de la Poiana Mărului păstorit de Cuvuiosul Vasile, si-a extins influiența spirituală în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, devenind Eparhie de care aparțineau toate așezămintele monahale de la curbura carpaților. Acest centru de credință și cultură românească, era numit în acele timpuri, ”al doi-lea Athos” sau ”Athosul românesc”.

Este cea mai mare Biserică din lemn pictată la exterior din România

În Depresiunea ”Între Râmnice”, zonă de interferență a munților Buzăului și Vrancei, viața monahală s-a manifestat în mod organizat începând cu secolele III-IV. Secolul al XVIII-lea a adus ”renașterea” acestui spațiu, datorită activității novatoare  desfășurată de starețul Vasile ajuns aici din părțile Harcovului (în Ucraina de astăzi). El a instituit la Poiana Mărului rigoarea spiritului ortodox de la Muntele Athos și practica rugăciunii neântrerupte numită și ”rugăciunea inimii”.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Poiana Mărului pictată în 1520 la Athos

Lacul din apropierea Mănăstirii Poiana Mărului

Bătrânii povestesc că denumirea locului provine de la un măr bătrân care se afla în trecut chiar în mijlocul poienii. Tot acolo își aveau stâna niște ciobani, dealtfel singurii viețuitori și cunoscători ale acestor locuri izolate. În fiecare noapte ei vedeau că din măr se reflecta o lumină stranie, dar niciunul dintre ei nu avea curajul să se apropie și să caute pentru a vedea ce este. Ziua nu vedeau nimic care să le atragă atenția, așa că se închinau și puneau întâmplarea pe seama unei minuni a lui Dumnezeu. Într-o seară târzie de vară, pe când ciobanii terminaseră treburile la stână și priveau la lumina care le apărea din măr, primiră vizita unor oaspeți neobișnuiți: trei călugări pelerini, doritori de liniște și sihăstrie, ce erau în căutarea unui loc prielnic zidirii unei mănăstiri. Aflând și văzând acea lumină, s-au minunat, iar unul dintre ei mai curios din fire, s-a urcat în măr și căutând într-o scorbură a găsit o icoană. Bine conservată, icoana era pictată cu chipurile Maicii Domnului și a Pruncului Iisus în brațe, având inscripționată data când a fost pictată, respectiv anul 1110. Profund impresionați de această descoperire, toți cei prezenți privind icoana, au fost cuprinși de o lumină și o trăire nemaiântâlnite până atunci.

Icoana a fost descoperită în anul 1465, și tot atunci cei trei călugări și-au pus planul în aplicare ajutați de ciobani, construind lângă măr un Schit. Fiind în totalitate din lemn, micuțul schit era de o simplitate rară și se spune că a dăinuit până anul 1480.

Acesta a fost începutul Mănăstirii Poiana Mărului, care de-a lungul timpului avea să-și cucerească celebritatea pe care o are astăzi.

Starețul Macarie Beșliu, urmașul demn al Cuvuiosului Vasile de la Poiana Mărului

Dacă v-a plăcut legenda și mai doriți și alte date despre Mănăstirea Poiana Mărului, vă rog să lăsați un scurt comentariu.

Vă mulțumesc!

Sorin Pantelimon

Masa lui Bucur

Masa lui Bucur

Depresiunea ”Între Râmnice” este străjuită în partea sa vestică de povârnișul muntos al bordurii carpatice, puternic torsionată și curbată către vest. În cadrul peisajului se impune Muntele Piatra Penei care ajunge până la altitudinea de 1145 m în punctul numit ”Masa lui Bucur”. La poalele sale se desfășoară satul Pleși, cu gospodării risipite pe panta abruptă a muntelui, ce par că stau să alunece în apa învolburată a Râmnicului Sărat. În această zonă de limită a depresiunii cu spațiul montan, blocurile de piatră au o mare frecvență ca urmare a proceselor periglaciare din cuaternar. Pe coama muntelui amintit se află un astfel de bloc, care datorită eroziunii riscă să se prăvălescă în apa Râmnicului. Uriașa stâncă cu o suprafață pseudoplană și un volum de cca. 150 tone, este așezată pe alte 3 pietre mai mici, creând imaginea unei mese dacice cu trei picioare. Localnicii au numit-o ”Masa lui Bucur”, pentru că așa au apucat de la părinții lor.

Cioban în fruntea turmei

 Ei povestesc că demult, aici  pe plaiurile noastre trăia un copil pe nume Bucur, care de mic a rămas orfan de amândoi părinții. Neamurile sale l-au dat să învețe meserie la unii ciobani cu suflet, ce pășteau oile prin părțile acestea. Micuțului ”mânător de oi” îi plăcea să-și petreacă timpul în apropierea unei pietre uriașe, așezată pe vârful muntelui. Ucenicul cu greu își putea îndeplini sarcinile ce îi erau stabilite de mai marii săi. Cât de tare s-ar fi grăbit, el nu reușea să adune la timp lemnele de care aveau nevoie ciobanii de la stână.

Ciobănașul Bucur

         Într-o zi plecând după lemne, în mijlocul unei poieni s-a intâlnit cu trei zâne. Una dintre ele, întinsă pe iarba fragedă, dormea învăluită de arșița zilei toride de vară. Ciobănelul, milos din fire, a tăiat iute câteva crengi de brad și a făcut un umbrar deasupra acesteia. Pentru gestul său plin de omenie, zânele l-au răsplătit cu puterea de a clătina, a smulge din rădăcină și a urca pe umeri orice brad, spre a nu mai fi certat de ciobanii 

mai bătrâni.

Cele trei zâne bune

            Căpătând puteri de uriaș, tânărul nu s-a răzbunat pe cei care l-au umilit, dar cu timpul i-a părăsit plecând cu turma lui de mioare spre șes, la câmpie. Așa a ajuns Bucur pe malurile Dâmboviței, unde și-a stabilit stână, iar cu timpul a devenit foarte bogat. Acolo a pus bazele unei gospodării înfloritoare, obârșie a 

așezării care a devenit astăzi orașul București, adică ”orașul lui Bucur”.

Biserica lui Bucur de pe malul Dâmboviței

            El nu a mai părăsit locurile de la câmpie, dar se spune că o parte din bogățiile strânse le-a ascuns sub piatra din vârful muntelui, pe care o îndrăgise atât de mult în copilăria sa.

Grup de ciobani

Turme de oi aflate în transhumanță de la munte la șes

Dacă v-a plăcut, vă rog să lăsați un scurt comentariu.

Vă mulțumesc!

Sorin Pantelimon

Monumentul Eroilor din comuna Vintileasca

         

   Satele care alcătuiesc astăzi comuna Vintilesca, au fost martore ale unor evenimente de seamă din istoria ţării, locuitorii acestor aşezări numărându-se printre participanţii la luptele pentru libertate şi unitate naţională a românilor. Tumultoasele lupte , sunt reflectate atât în tradiţia populară locală cât  şi în documentele istorice deosebit de sugestive. 

De la bătrâni am aflat că în vechime, bărbaţii acestor locuri s-au ridicat la luptă pentru apărarea gliei strămoşeşti, de fiecare dată când aceasta s-a aflat în pericol. Aşa s-a întâmplat pe timpul domnitorului Ştefan cel Mare, când neculenii s-au alăturat marelui voievod moldovean, în luptele purtate contra turcilor.

În timpul domnitorului Vintilă Vodă, vintilenii s-au alăturat corpului de oaste muntean condus de acesta, împotriva tătarilor care năvăliseră şi prădaseră prin părţile Buzăului.

După făurirea statului modern român, vintilenii și-au adus contribuția lor la evenimentele majore din viața țării. Bărbaţii comunei au luat parte la toate luptele pentru apărarea şi afirmarea ființei naționale, începând cu Războiul de Independență (1877-1878), Răscoala de la 1907, Războiul pentru reântregirea națională (1916-1918), Al Doilea  Război Mondial (1941-1945) şi Revoluţia din Decembrie1989.  În amintirea eroilor vintileni care au căzut pe câmpul de luptă, s-a ridicat un monument în curtea Şcolii Vintileasca. Cei implicaţi în realizarea lui, Consiliul Local Vintileasca şi Şcoala Vintileasca, au considerat că această faptă este o reparaţie sufletească dar şi un exemplu pentru tânăra generaţie.

Strângerea informaţiilor privind numele tuturor eroilor vintileni ce urmau a fi trecute pe monument, a revenit membrilor Comitetului de iniţiativă coordonat de Directorul Şcolii Vintileasca, doamna profesor Georgescu – Apostu Stana.

La Biserica satului au fost găsită o listă cu numele tuturor participanţilor la Primul şi al Doilea Război Mondial. Această listă a fost întocmită după al Doilea Război Mondial, de preotul paroh Pogan Nicolae şi subofiţerul în rezervă Enuţă N. Sufleţel, locuitor al comunei. Profesorul de istorie Sorin Pantelimon, a întreprins activitatea de documentare la Arhivele Statului – Vrancea, pentru confirmarea numelor trecute în lista găsită la Biserica din Vintileasca. Au fost cercetate dosarele din Fondul nr. 390 – Primăria com. Jitia, anii 1915 – 1968 şi Fondul nr. 399 – Primăria com. Neculele, anii 1930 – 1950. Documentele din arhivă: Tabele cu numele concentraţilor, Procese-Verbale, Liste cu numele soldaţilor români aflaţi pe front, Recensăminte, Liste cu alegători ş.a., au confirmat identitatea tuturor celor aflaţi pe lista găsită la Biserică.

În urma investigaţiilor întreprinse privind ridicarea Monumentului Eroilor vintileni, au fost găsite date şi despre un locuitor al comunei Vintileasca, împuşcat în timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Pe Portalul Revoluţiei – totul pentru adevăr, pe lista cu eroii din judeţul Vrancea, se găseşte numele eroului Fifere P. Ionel, de profesie şofer, născut la data de 29.10.1955 în Vintileasca. El a fost împuşcat mortal pe data de 22 decembrie 1989, în oraşul Râmnicu Sărat, judeţul Buzău. 

Fifere P. Ionel

Şi numele lui a fost trecut alături de numele celorlalţi eroi, pe Monumentul Eroilor din Vintileasca. În total sunt trecute spre neuitare 126 de nume, urmând ca în viitor să li se alăture şi numele eroilor vintileni care au luptat în Războiul de Independenţă.

Listă cu eroii din 1916-1918

Puiu Toma

Tănase Ion

Stoian R. Petrea

Călan Dumitru

Colinceanu Ionaşc

Colinceanu Simion

Neacşu Ion

Coman Voicu

Stăruială Simion

Apostu  Simion

Voiculeț Ion

Dobrotă Grigore

Niculescu Mihai

Tănase Sava

Țuțui Stan

Banu I.P. Stan

Banu I.P. Stanciu

Banu I.P. Andrei

Colniceanu Ioniță

Jinga Ștefan

Țuțui Sava

Noapteș Ion

Țuțui N.I. Nicolae

Colniceanu R. Gheorghe

Tănase Enache

Stăruială Bunea

Suflețel Gheorghe

Butnaru Petrea

Turea Toader

Banu vasile

Tufănoiu Simion

Serafim Simion

Fifere Dobrin

Țuju Tănase

Țuju Constantin

Burlacu Vasile

Coman Enache

Noapteș Petrea

Banu Radu

Banu Stan

Tănase Simion

Banu Ghe. Dobre

Manea Constantin

Dobrotă Nicolae

Negru Macovei

Noapteș Gheorghe

Trestianu Dumitru

Corcodoaie Ioan

Brăiescu Constantin

Tănase Gheorghe

Băcioiu Radu

Turea Gheorghe

Jinga Ioan

Turea Dumitru

Ungureanu Panaete

Băjenaru Dobre

Crăcană Stan

Stere I. Dobre

Trestianu Dumitru

Trestianu Vasile

Colniceanu Gr. Gheorghe

Colniceanu Enache

Borcăiaș Radu

Colniceanu Stan

Noapteș Nicolae

Borcăiaș Ion

Listă cu eroii de la 1941 – 1945

Col. Vereșteanu Dumitru

Suflețel Simion

Burlacu V. Ion

Slabu C. Dumitru

Slabu Ion

Țuțui  J. Nicolae

Trestianu Constantin

Țuțui D. Costică

Stăruială I.R. Ion

Calan Radu

Slabu Ștefan

Colniceanu Nicolae

Ilie Gheorghe

Burlacu V. Vasile

Trestianu Vasile

Trestianu Dumitru

Trestianu Ion

Trestianu Gheorghe

Butnaru Simion

Butnaru Stan

Lalu D. Ionașc

Gheabă Ion

Stăruială Stan

Noapteș  P. Stoica

Stere P. Virgil

Apostu Andrei

Stoian P. Anghel

Suflețel Gheorghe

Banu I. Gheorghe

Tănase Iamandi

Stăruială Moise

Văduva Niță

Trestianu I. Ion

Stoian Anghel

Țuțui V. Tănase

Stoian Voinea

Tănase I. Nicolae

Trestianu D. Ion

Tufănoi  C. Simion

Ungureanu I. Miron

Borcăiaș Pavel

Noghi Alexandru

Dumitru Neculae

Turea Dobre

Stoian C. Nicolae

Noapteș D. Dumitru

Coman Nicolae

Tănase G.G. Ion

Turea R. Ion

Stere G. Dobre

Jinga P. Ion

Vâlcoci I. Simion

Stoian Enache Gheorghe

Stoian M. Ștefan

Colniceanu Stan

Stoian I. Vasile

Țuțui I.J. Sava

Țuțui Șt. Avram

Slabu Nicolae

Revoluția din Decembrie 1989

Fifere P. Ionel

Inaugurarea Monumentului Eroilor din Vintileasca - Neculele

Duminică, 4 decembrie 2011, la Vintileasca a avut loc un eveniment demult aşteptat şi plin de însemnătate istorică şi sufletească. În curtea şcolii din centrul comunei, într-o zi plină de soare şi căldură, a fost dezvelit şi sfinţit Monumentul Eroilor vintileni. Un număr de 126 de eroi care au luptat în Primul Război Mondial şi Cel de-al Doilea Război Mondial, precum şi un erou căzut în timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, îşi au numele trecut pe monument. Urmează ca în anul 2012 să fie adăugate şi numele eroilor care au luptat în Războiul de Independenţă. Urmaşii lor au asistat alături de autorităţile locale, la un moment înălţător care le va rămâne adânc întipărit în memorie.

Inaugurarea Monumentului Eroilor din Vintileasca-Neculele a început prin intonarea Imnului Naţional,  marşul Armatei Române, dar şi alte cântece ostăşeşti. Primarul comunei, domnul Marian Georgescu şi toţi cei invitaţi să ia cuvântul, au evocat faptele de arme, dăruirea şi curajul de care au dat dovadă înaintaşii lor, pe toate câmpurile de bătălie.

  Profesorul Sorin Pantelimon, implicat în reconstituirea istoriei locale, a făcut referire la eroismul de care au dat dovadă în Războiul de Independenţă,  soldatul Noapteș Gheorghe și cu verii săi Moldoveanu Ghiță și Roșca Anghel din Regimentul 9 Dorobanți – Râmnicu Sărat. “Dând dovadă de bărbăție şi credinţă, ei au căzut în lupta de la Smârdan din 12 ianuarie 1878, pe parapetul redutei în timp ce drapelul Regimentului fâlfăia pe ultima fortificaţie. Din păcate ei nu au mai apucat să se bucure de victorie, războiul terminându-se după numai o lună”. După ce a felicitat autorităţile locale şi întreaga comunitate pentru efortul făcut pentru ridicarea monumentului, profesorul a mai adăugat: “Numai cinstindu-ne înaintaşii, făcând cunoscute faptele şi jertfa lor în slujba interesului naţional, ne respectăm istoria şi pe făptuitorii ei. Avem datoria să ne aplecăm mereu asupra trecutului, să ne recunoaştem şi să ne înţelegem valorile, să ne respectăm eroii. În acest fel, întemeindu-ne pe faptele din trecut, vom reuşi să construim viitorul mai bun pe care cu toţii ni-l dorim”.

A urmat slujba religioasă oficiată de preoţii parohi din Vintileasca şi Bahnele şi sfinţirea monumentului. Lângă ei copiii satelor,  îmbrăcaţi în straie populare au aşteptat emoţionaţi derularea evenimentului.

La final a avut loc depunerea de coroane dar şi un moment artistic susţinut de elevii Şcolii Vintileasca, sub îndrumarea doamnei profesor Georgescu-Apostu Stana. Versurile cântecului „E linişte în codrul verde”, al orfanilor de război, a creat o atmosferă de emoţie profundă, iar pe obrazul bătrânilor se puteau vedea lacrimi de aducere aminte.

Cum erau construite în trecut locuinţele.

Hartă: Depresiunea Între Râmnice

         Comunele de munte din curbura Carpaţilor, au constituit o zonă de interferenţă a culturilor celor trei provincii  istorice româneşti. Prin această zonă păstorii din vechime treceau dintr-o provincie în alta, poposind o vreme pe plaiurile însorite ale munţilor, Furu, Muntioru, Piatra şi Stejic. Ei au contribuind astfel la întărirea unităţii de limbă şi cultură românească.  

            O mare parte a locuitorilor din aşezările situate în Depresiunea “Între Râmnice”, îşi au originea în mocanii ardeleni ce practicau transhumanţa şi a căror drum spre bălţile dunărene trecea prin aşezările  actuale. Alţii provin din băjenarii care se retrăgeau în locuri ferite din calea năvălitorilor străini, ori a epidemiilor de ciumă şi holeră ce loveau des în Evul Mediu, Ţările Române. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, la Poiana Mărului s-a dezvoltat o aşezare monahală, formată din călugări români şi ucrainieni. Din catagrafia efectuată la 1830 de către autorităţile ruse, aflăm că aici vieţuiau 76 de călugări. Ei au găsit în aceste locuri izolate, liniştea pentru  viaţa duhovnicească aleasă şi practica rugăciunii inimii, învăţată de la stareţul Vasile, întemeietorul mănăstirii.

Casă de locuit din trecut

            Bisocenii, Jitienii sau Vintilenii, trăitori de sute de ani pe aceste meleaguri mioritice, au dezvoltat în timp o cultură materială şi spirituală proprie, specifică modului lor de viaţă.Cel mai important element de cultură materială a locuitorilor din această zonă, este casa de locuit.

Cu sute de ani în urmă, pe plaiurile împădurite de la poalele munţilor Piatra Penei, Piatra Neculei şi Stejic, satele şi cătunele care alcătuiesc astăzi comunele Jitia, Vintileasca şi Bisoca, au apărut datorită defrişărilor, formându-se astfel poieni în care se construiau casele. Terenul din jur se curăţa făcându-se loc pentru culturi mici şi fâneţe. Păşunile bogate din munţi şi fâneţele întinse pe dealuri au favorizat  practicarea creşterii animalelor, unde se mai păstreză până în zilele noastre elemente străvechi de cultură pastorală. Tipul de aşezări specifice  Depresiunii ,,Între Râmnice”, este satul cu case izolate, cu cătune şi gospodării risipite pe văi şi dealuri.

Primele locuinţe au fost construite în poieni izolate de la poalele munţilor, fiind nişte bordee săpate în pământ şi căptuşite la exterior cu lemn rotund. În poienile din munţi oamenii construiau locuinţe temporare numite „odăi” , folosite pe timp de vară când mergeau cu animalele la păşunat. După reformele domnitorului Al. Ioan Cuza din anul 1864, ţăranii împroprietăriţi cu pământ au început să-şi facă case cu câte o cameră sau două despărţite printr-un hol (tindă). Ei le construiau din bârne din lemn şi le acopereau cu şindrilă. La ferestre se foloseau pentru lumină burdufuri de oaie, iar seara lumina de la opaiţ cu seu de oaie. Căldura se obţinea cu ajutorul unor sobe construite din lut, foarte joase iar lemnele de ars se tăiau după  lungimea camerei, se băgau în sobă şi pe măsură ce se ardeau erau împinse înăuntru până se terminau.  Pentru aprinderea focului se foloseau  amnarul, cremene şi iască pe care o procurau din pădure şi o prelucrau acasă prin diferite metode. Mobilierul era format din pat cu picioarele înfipte în pământ, masa înaltă cu patru picioare, masă joasă cu trei picioare, scaune, laviţe pentru cofiţe, dulapuri, lada de zestre în care se păstrau hainele de sărbătoare şi alte lucruri de preţ. Pe peretele de la răsărit se afla icoana, care avea deasupra un ştergar frumos ornamentat , aşa cum se mai poartă şi astăzi. Arhitectura caselor tradiţionale a evoluat de-lungul  timpului, odată cu nivelul dezvoltării socio- economic şi configuraţia geografică a locului de amplasament. Ele au continuat să fie ridicate de constructori locali specializaţi în diverse meserii, transmise de la o generaţie la alta: cioplitori, dulgheri pietrari, zidari, tâmplari. La temeliile caselor se foloseau piatra cioplită în bucăţi mari dreptunghiulare şi grinzile groase din lemn de brad, numite ,,tălpi”. Alte materiale utilizate pentru finalizarea locuinţelor erau lemnul, piatra, cărămida arsă, pământul.

Peisaj din Depresiunea Între Râmnice

Casă de locuit în prezent

Interior din locuinţa tradiţională

Peste pereţii de afară se prindeau şipci, apoi se tencuiau cu o argilă fină numită ,,lut”, amestecată cu balegă de vacă sau de cal. După uscare se  văruiau cu var alb, dând caselor un aspect de curăţenie, plăcut vederii fapt semnalat şi de scriitorul Al. Vlahuţă în ,,România Pitorească” din care cităm:  ,,...Abatem la stânga şi urcăm podişurile verzi, înecate în soare. Căsuţe albe, rare, încep să se ivească pe trâmbe de fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Neculele, aşternut în lumină, în jariştea largă şi-n miros de flori...”.