În satele situate pe cursul
superior al Râmnicului Sărat, răsfirate în căuşul depresionar subcarpatic numit
de geografi ”Între Râmnice”, mai există şi astăzi credinţa în jocul ielelor. Ielele sunt reprezentări mitologice
feminine care poartă în cele mai multe cazuri atribute malefice. Locuitorii
din Bisoca, Jitia sau Vintileasca,
povestesc că în trecut apariţiile lor erau mai dese, însă odată cu slăbirea
credinţei oamenilor, ele nu-şi mai fac simţită prezenţa.
În
vremea copilăriei celor care acum sunt bunici puteau fi auzite şi văzute numai
noaptea, după ora douăsprezece, mai ales toamna în luna septembrie. Pe atunci
oamenii, după o zi istovitoare, obişnuiau să doarmă pe prispa din faţa casei.
În acest fel apariţiile nocturne erau mai uşor de sesizat de către toţi membrii
familiei. Aceştia erau treziţi în crucea nopţii de cântecele nemaiauzite ale
acestor fiinţe aeriene. Părinţii le şopteau hotărât copiilor să nu facă
greşeala de a le îngâna, pentru că vor rămâne pociţi. Prin a fi pocit de iele,
se înţelegea paralizarea corpului, pierderea vorbirii, auzului, sau chiar
nebunia.
Altădată
ielele se lăsau şi pe pământ, în locuri mai puţin umblate, unde jucau în cerc ţinându-se de mână. Pe locurile bătătorite de horele ielelor iarba ardea şi nu
mai creştea, în schimb apăreau după un timp bureţi (necureţi).
Se
spune că au existat persoane, de obicei ciobani, care au susținut că le-au
vazut jucând pe pământ. Ielele sunt descrise ca nişte fiinţe vesele, frumoase şi albe, asemănătoare îngerilor. În ciuda apariţiei lor fermecătoare,
întâlnirea cu ele faţă în faţă, avea consecinţe nefaste pentru oameni. Iată cum
relatează un martor hora ielelor: ”Era
lună şi bine afară. Au trecut pe deasupra şi s-au lăsat pe poiana din faţa mea.
Erau îmbrăcate în alb şi tare frumoase, ca nişte păpuşi. Aveau capul oleacă mai
mare decât mâna mea. S-au prins de mână şi au început să cânte şi să joace.
Erau vre-o şapte sau opt. Nu înţelegeam ce cântau, dar la un timp ascultându-le
am rămas surd şi m-am zăpăcit de nu am mai ştiut nimic de mine. Prin descântece
mi-a venit auzul la loc, abia după un an de zile”.
Sorin Pantelimon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu