vineri, 25 noiembrie 2011

Cum erau construite în trecut locuinţele.


Hartă: Depresiunea Între Râmnice



         Comunele de munte din curbura Carpaţilor, au constituit o zonă de interferenţă a culturilor celor trei provincii  istorice româneşti. Prin această zonă păstorii din vechime treceau dintr-o provincie în alta, poposind o vreme pe plaiurile însorite ale munţilor, Furu, Muntioru, Piatra şi Stejic. Ei au contribuind astfel la întărirea unităţii de limbă şi cultură românească.  
            O mare parte a locuitorilor din aşezările situate în Depresiunea “Între Râmnice”, îşi au originea în mocanii ardeleni ce practicau transhumanţa şi a căror drum spre bălţile dunărene trecea prin aşezările  actuale. Alţii provin din băjenarii care se retrăgeau în locuri ferite din calea năvălitorilor străini, ori a epidemiilor de ciumă şi holeră ce loveau des în Evul Mediu, Ţările Române. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, la Poiana Mărului s-a dezvoltat o aşezare monahală, formată din călugări români şi ucrainieni. Din catagrafia efectuată la 1830 de către autorităţile ruse, aflăm că aici vieţuiau 76 de călugări. Ei au găsit în aceste locuri izolate, liniştea pentru  viaţa duhovnicească aleasă şi practica rugăciunii inimii, învăţată de la stareţul Vasile, întemeietorul mănăstirii.
Casă de locuit din trecut
            Bisocenii, Jitienii sau Vintilenii, trăitori de sute de ani pe aceste meleaguri mioritice, au dezvoltat în timp o cultură materială şi spirituală proprie, specifică modului lor de viaţă.Cel mai important element de cultură materială a locuitorilor din această zonă, este casa de locuit.
Cu sute de ani în urmă, pe plaiurile împădurite de la poalele munţilor Piatra Penei, Piatra Neculei şi Stejic, satele şi cătunele care alcătuiesc astăzi comunele Jitia, Vintileasca şi Bisoca, au apărut datorită defrişărilor, formându-se astfel poieni în care se construiau casele. Terenul din jur se curăţa făcându-se loc pentru culturi mici şi fâneţe. Păşunile bogate din munţi şi fâneţele întinse pe dealuri au favorizat  practicarea creşterii animalelor, unde se mai păstreză până în zilele noastre elemente străvechi de cultură pastorală. Tipul de aşezări specifice  Depresiunii ,,Între Râmnice”, este satul cu case izolate, cu cătune şi gospodării risipite pe văi şi dealuri.
Primele locuinţe au fost construite în poieni izolate de la poalele munţilor, fiind nişte bordee săpate în pământ şi căptuşite la exterior cu lemn rotund. În poienile din munţi oamenii construiau locuinţe temporare numite „odăi” , folosite pe timp de vară când mergeau cu animalele la păşunat. După reformele domnitorului Al. Ioan Cuza din anul 1864, ţăranii împroprietăriţi cu pământ au început să-şi facă case cu câte o cameră sau două despărţite printr-un hol (tindă). Ei le construiau din bârne din lemn şi le acopereau cu şindrilă. La ferestre se foloseau pentru lumină burdufuri de oaie, iar seara lumina de la opaiţ cu seu de oaie. Căldura se obţinea cu ajutorul unor sobe construite din lut, foarte joase iar lemnele de ars se tăiau după  lungimea camerei, se băgau în sobă şi pe măsură ce se ardeau erau împinse înăuntru până se terminau.  Pentru aprinderea focului se foloseau  amnarul, cremene şi iască pe care o procurau din pădure şi o prelucrau acasă prin diferite metode. Mobilierul era format din pat cu picioarele înfipte în pământ, masa înaltă cu patru picioare, masă joasă cu trei picioare, scaune, laviţe pentru cofiţe, dulapuri, lada de zestre în care se păstrau hainele de sărbătoare şi alte lucruri de preţ. Pe peretele de la răsărit se afla icoana, care avea deasupra un ştergar frumos ornamentat , aşa cum se mai poartă şi astăzi. Arhitectura caselor tradiţionale a evoluat de-lungul  timpului, odată cu nivelul dezvoltării socio- economic şi configuraţia geografică a locului de amplasament. Ele au continuat să fie ridicate de constructori locali specializaţi în diverse meserii, transmise de la o generaţie la alta: cioplitori, dulgheri pietrari, zidari, tâmplari. La temeliile caselor se foloseau piatra cioplită în bucăţi mari dreptunghiulare şi grinzile groase din lemn de brad, numite ,,tălpi”. Alte materiale utilizate pentru finalizarea locuinţelor erau lemnul, piatra, cărămida arsă, pământul.
Peisaj din Depresiunea Între Râmnice
Casă de locuit în prezent
Interior din locuinţa tradiţională
Peste pereţii de afară se prindeau şipci, apoi se tencuiau cu o argilă fină numită ,,lut”, amestecată cu balegă de vacă sau de cal. După uscare se  văruiau cu var alb, dând caselor un aspect de curăţenie, plăcut vederii fapt semnalat şi de scriitorul Al. Vlahuţă în ,,România Pitorească” din care cităm:  ,,...Abatem la stânga şi urcăm podişurile verzi, înecate în soare. Căsuţe albe, rare, încep să se ivească pe trâmbe de fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Neculele, aşternut în lumină, în jariştea largă şi-n miros de flori...”.           

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Vintileasca, veche vatră pastorală

Vintileasca

Aşezare
Comuna Vintileasca este situată la limita Carpaţilor cu Subcarpaţii de Curbură, cuprinzând partea de nord a depresiunii  ,, Între Râmnice”. Comuna Vintileasca este alcătuită din şase sate: Vintileasca, Neculele, Tănăsari, Bahnele, Poiana Stoichii şi După Magura, având o populaţie de 2130 locuitori, în anul 2009 şi o suprafaţă totală de 6332 hectare, din care 656 hectare teren intravilan. Vintileasca se învecinează cu următoarele comune: la N cu Nereju, la N-E cu Andreaşu de Jos, la E cu Chiojdeni, la S-E cu Jitia, iar la V cu Bisoca ce aparţine din punct de vedere administrativ de judeţul Buzău. Satele sunt dispuse pe pantele însorite ale munţilor Stejicul, Piatra Neculei şi Purcelul, desfăşurându-se în cadrul unui relief montan şi subcarpatic cu altitudini ce urcă până la 1415 m în Vârful Furul Mare şi coboară până la cca. 550m la ieşirea râului Râmnicel de pe raza comunei. Din Vintileasca izvorăsc patru  râuri mai importante: Râmnicu Sărat, Milcov, Râmnicel şi Motnău. Pe platoul situat la intrarea în comună se află „Lacul Vintileasca”  („Lacul fără fund”), având o de suprafaţă 4,7ha iar adâncimea maximă este de 5m. Lacul contribuie la peisajul extraordinar al comunei Vintileasca, fiind principala atracţie a turiştilor ce vin aici în lunile de vară. Despre priveliştile minunate ale acestor locuri, vorbesc aceiași scriitori, Alecsandru Odobescu în „Pseudokinegheticos”, fragmentul  “Pe plaiurile Bisocii” şi Al. Vlahuţă în „România Pitorească”, fragmentul „În Râmnicul Sărat”, din care cităm: ,,Abatem la stânga şi urcăm pe podişuri verzi, înecate de soare. Căsuţe albe, rare, încep să se ivească pe trâmba de fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Neculele, aşternut în lumină, în jarişte largă şi-n miros de flori. Ieşim din sat şi trecem pe lângă două stânci mari ce răsar, ca din senin, în mijlocul pajiştei, sunt <>”. În continuare, cel care-l călăuzea pe autor prin aceste locuri, în jurul anului 1900, moş Gheorghe, îi povesteşte legendele pe care gândirea creatoare populară le-a urzit într-un basm  cu uriaşi, în care se atribuie trăsături umane unor fenomene naturale: „Iaca acolo şădeau şi se jucau, odată, doi copii de uriaş - o fată şi un băiat - şi cătând încoace, pe plaiul Neculelor, au făcut rămăşag între ei: care-o zvârli mai departe, şi-au luat fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, şi-a aruncat întâi băiatul şi piatra lui… uite-o lângă râpă, iar când a azvârlit fata, a zbârnâit stânca-n văzduh , ca scăpată din praştie şi tocmai aici a căzut; ş-atunci băiatul de necaz că a rămas de ruşine, s-a repezit de sus şi numai odată a izbit cu baltagul-n piatră ş-a despicat-o-n două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un râs de-au clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancii. Astea erau pe vremea <>, care păşeau pe munţi ca pe muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură…’’.
Istoric
Neculele, în prezent sat al comunei Vintileasca, este moșie menționată în anul 1579, când domnitorul Mihnea Turcitul întărește lui Dragomir și surorilor sale Stanca și Moașa și nepoților săi Momce și Bragă, mai multe părți de sate printre care Joicelul, Neculele, alături de Munții Muntiorul și Mușa.

Vlad Vintilă de la Slatina
Domn al Ţării Româneşti
1532-1535
Mihnea Turcitu
Domn al Ţării Româneşti
1577-1583; 1585- 1591
Denumirea localităţii provine de la voievodul muntean, Vlad Vintilă de la Slatina (Vintilă Vodă), care a domnit în Ţara Românească între anii 1532-1535. Originar din zona Buzăului (Slănic), domnitorul a avut o  moşie pe locurile unde se află astăzi comuna Vintileasca. În trecut locului i se spunea  “La fundul moşiei, La Vintileasca”. După dispariţia domnitorului, moşia a ajuns cu timpul în proprietatea Mănăstirii Râmnicu Sărat şi începând cu secolul al XVIII-lea a fost dată spre administrare schitului de la Poiana Mărului. În anul 1863 domnitorul Al. Ioan Cuza a secularizat averile mănăstireşti, astfel moşia a trecut în proprietatea statului, iar câţiva ani  mai târziu o parte din pământ  a fost împărţit ţăranilor prin punerea în aplicare a Legii rurale promulgată de domnitor în 1864. Partea de N-E a comunei, unde se află astăzi satele Neculele, Bahnele, După Măgura, Poaina Stoichii şi o parte din satul Tănăsari, a fost începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea moşia boierului Menelaş Ghermani (1834-1899), de origine aromână, personalitate marcantă a vieţii politice şi economice româneşti, din epoca modernă. Cea mai mare parte a moşiei a fost expropiată şi dată spre împropietărirea ţăranilor din aceste sate, în urma aplicării Legii agrare din anul 1921. Restul moşiei a fost pierdut în prima jumătate a secolului XX, de către umaşii boierului, Cristina  şi Nicolae D. Ghermani, fie prin vânzarea către alţi proprietari, fie prin Legea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, iniţiată şi pusă în aplicare de către regimul comunist, începând cu anul 1948
Ca urmare a reformelor înfăptuite de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, după realizarea Unirii Principatelor din 1859, situaţia ţăranilor a început să se schimbe în bine. În martie 1864 este promulgată Legea comunelor, care are ca efect apariţia comunei Jitia, formată din satele (cătunele) Vintileasca, Neculele, Jitia de Sus, Dealu-Sării, Jitia de Jos. Vintileasca şi Neculele erau satele care formaseră înainte de 1864, satul Pietrele Fetii. Mai multe comune formau o plasă şi mai multe plăşi formau un judeţ. La 14 august, acela-şi an, Cuza a promulgat legea rurală, în urma căreia şi ţăranii din satele Vintileasca şi Neculele au fost împroprietăriţi cu pământ din moşiile boierului şi ale schitului Poiana Mărului. Împărţirea pământului s-a făcut diferenţiat în funcţie de numărul de vite deţinut de ţărani, mulţi dintre ei neprimind nimic. Progresele înregistrate de ţara noastră în această perioadă, le regăsim şi la nivelul comunităţii Neculele. Deşi s-a dat pământ puţin ţăranilor  în urma aplicării Reformei Agrare din 1864, totuşi traiul lor a început să se îmbunătăţească. Ţăranii care au fost împroprietăriţi şi-au mutat bordeiele de pe moşiile boierului pe pământurile lor. Mulţi au început să-şi construiască case cu mai multe încăperi, din bârne de lemn, acoperite cu şindrilă.
În ,,Marele Dicţionar Geografic al României” din 1901, aflăm că în satul Neculele există o biserică zidită în anul 1863, de către arhiereul Filofteiu, având hramul Sf. Voievozi şi un local de şcoală primară construită, după unele informaţii, în anul 1882, care funcţiona într-o clădire cedată comunităţii de proprietarul Menelaş Ghermani.
Începând din anul 1931, Neculele devine comună separată de Jitia, ce aparţinea de plasa Dumitreşti, judeţul Râmnicu Sărat. Comuna se compunea din acelea-şi sate care formează astăzi Vintileasca şi avea o populaţie de 1670 locuitori, care formau circa 560 familii. Primul primar al comunei a fost Jinga Ţuţui, iar secretar, pentru o perioadă lungă de timp, a fost Trestianu Vasile. Preot a fost la început Nicolaie Vedeleu, urmat la sfârşitul anilor `30 de Grigore Popescu. Principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor şi munca la societăţile de exploatare a lemnului, care aveau activitate în zonă.
Locuitorii comunei Vintileasca au luat parte la toate luptele pentru apărarea ființei naționale din anii: 1877-1878, 1907, 1916-1918, 1941-1945, Decembrie - 1989.
În Războiul de Independență ce s-a desfăşurat între anii 1877-1878, au participat la luptele de la sudul Dunării numeroși vintileni, precum Apostu I. Neculai, Trestianu Ion zis Purdel, Ciocă Gheorghe, Țuțui Stan, Neculai Săvușor. Alții nu s-au mai întors acasă, jerfindu-se pe câmpurile de luptă, cum au fost Noapteș Gheorghe și cu verii săi Moldoveanu Ghiță și Roșca Anghel din Regimentul 9 Dorobanți. Dând dovadă de eroism și bărbăție, ei au căzut în lupta de la Smârdan din 12 ianuarie 1978, cu câteva zile înainte de sfârșitul războiului.
În primăvara anului 1907 țăranii din satele Vintileasca și Neculele s-au răsculat, alăturându-se celor din Jitia. Ajunși în centrul comunei, au dat foc registrului cu datorii și au întocmit jalbe către autorități,  în care se plângeau de lipsa pământului și abuzurile arendașilor. După sosirea armatei, răsculații s-au retras  în direcția satului Vintileasca, ascunzându-se în munţi pentru a scăpa de urmărire.
În timpul Primului Război Mondial,  în vara anului 1916 toți bărbații din satele Vintileasca și Neculele au fost mobilizați pe front. Un număr de 64 de vintileni, au participat la campaniile pentru întregirea țării și a neamului românesc, din anii 1916-1918. Pe teritoriul comunei s-au dat lupte grele între armatele ”Puterilor Centrale” și cele ale ”Antantei”. Acestea au avut loc în perioada Crăciunului - 1916 și au culminat cu ocuparea întregii zone de armatele germane, care au înaintat din direcția comunei Bisoca.
În cel de-al Doilea Război Mondial,  au participat la campaniile militare desfășurate de armata română, în est contra URSS-ului și apoi în vest contra Germaniei, 59 de vintileni. Se cuvine să amintim pe câțiva dintre aceștia, cum ar fi Stoian M. Ștefan, Țuțui Șt. Avram, Stoian I. Vasile, care au căzut eroic în Munții Tatra din Cehoslovacia.
După actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I ordonă armatei române să întoarcă armele contra celei germane şi să se alăture coaliţiei antihitleriste, frontul ajunge şi pe raza comunei Neculele. În ziua de 26 august, acela-şi an, o unitate militară germană ocupă poziţie de luptă în punctul „Muntele Piatra”, încercând să asigure retragerea celorlalte trupe germane spre Transilvania. Primele forţe armate ajunse în zonă, a fost un regiment român care a încercuit muntele, forţându-i pe germani să se retragă. După aceste lupte au apărut trupele armatei sovietice, care au înaintat dinspre comuna Nereju, trecând prin Neculele, Vintileasca, mergând mai departe spre Bisoca şi Întorsura Buzăului.
După instaurarea regimului comunist în anul 1947,  la Vintileasca a fost impus ca primar muncitorul Râpeanu Marcel, membru al Partidului Comunist. El a fost şi preşedintele comisiei de inventariere când s-a făcut   naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, din anul 1948. Cu ocazia acestei acţiuni, organizată şi condusă de comunişti,  boierul Nicolae D. Ghermani  a  fost expropiat. Pădurea sa de pe teritoriul comunei Neculele a trecut în proprietatea statului, ca “bun al întregului popor”.
Începând cu anul 1949, în pădurile de pe raza comunei şi împrejurimi, a acţionat grupul de partizani anti-comunist condus de colonelul Stâmbei Ion şi Militaru Ion. Cu ajutorul unor trădători, care nu lipsesc în nici-o orânduire, trupele de securitate au reuşit să anihileze grupul, câţiva ani mai târziu.
În perioada de relaxare a terorii comuniste au avut loc şi unele realizări, care erau de mult timp aşteptate de către populaţia comunei. Astfel, în perioada anilor 1963-1966 s-a construit drumul ce face legătura cu celelalte comune de pe valea Râmnicului şi cu oraşul Râmnicu Sărat. În anul 1965 s-a înfiinţat punctul de exploatare forestieră Purcelu, unde o parte din locuitorii comunei şi-au găsit un loc de muncă. Au mai fost construite şcoli, localul căminului cultural (1960), magazine săteşti, sediul actual al Primăriei Vintileasca (1965), Brigada Silvică Vintileasca (1965) şa.
De la 1 iunie 1968, în urma consultării populare, comuna Neculele îşi schimbă numele devenind comuna Vintileasca şi va fi arondată la judeţul Vrancea.
            Obiective de interes turistic
Fiind o comună de  munte de la izvoarele Râmnicului Sărat şi ale Milcovului, Vintileasca este o oaza de frumusețe, cunoscută pentru pădurile de brad, a schitului care străjuie pe vârful muntelui Muntioru, Poiana Furu, Podu Grecilor, “Pietrele Fetii”,  “Lacul fără fund” care se află la intrarea în comună. Toate acestea fac ca an de an, localitatea să fie o atracție turistică importantă. În timpul verii, pe platoul mirific de la intrarea în satul Vintileasca, se oganizează bâlciuri, hore şi festivaluri folclorice.  Cu aceste ocazii tinerele fete şi flăcăii se întrec în măestria jocurilor populare locale şi în arta cusăturilor de pe costumele naţionale.

Jitia, veche vatră de credinţă şi tradiţie

Jitia

Aşezare
Comuna  Jitia ocupă partea centrală a Depresiunii “Între Râmnice”, situându-se de-o parte și de alta a râului Râmnicu Sărat.
Comuna Jitia se compune din cinci sate: Jitia reşedinţă, Jitia de Jos, Cerbu , Măgura, şi Dealu Sării. Ca vecini are la nord comuna Vintileasca jud. Vrancea, la sud-vest Comuna Bisoca – jud. Buzău, şi la est comuna Chiojdeni – jud.Vrancea.
Suprafaţa comunei este de 47km2. Se afla la 57km depărtare de municipiul Focşani si la 52km depărtare de municipiul Rîmnicu-Sărat, capitala fostului judeţ de care am aparţinut până in 1968, când a fost desfiinţat. La recensământul din anul 2002 populaţia comunei număra
1787 locuitori. Principalele activităţi specifice zonei sunt exploatarea şi prelucrarea lemnului,
creşterea animalelor, lucrări cu specific silvic (împăduriri, curăţirea şi igienizarea pădurilor, curăţirea păşunilor), prelucrarea pietrei din râul Râmnicu-Sărat, lucrări de artizanat (ţesutul, diferite cusături).
Așezată într-un cadru natural deosebit, Alexandru Odobescu a zugrăvit-o în cartea „Pseudokineghetikos”. Venind dinspre Buzău scriitorul se oprește pe culmile Bisocii, fascinat de priveliştea ce i se desfăşura dinaintea ochilor : “ sub aceste muchii pamântul se lasă la vale în costişe si pripoare gradate până se cufundă în jgheaburile mult umbrite ale Râmnicului și Râmnicelului” şi recunoaşte că nu se putea desprinde de aceste privelişti  “ce oraşenilor le este dat arareori a le vedea”. La fel de bine surprinde natura locurilor și Alecsandru Vlahuţă în ”România Pitorească ”prin 1900. Venind dinspre mănăstirea Găvanu, jud. Buzău, ajunge “în mareaţa spintecătură a Râmnicului. Acolo, valea se deschide ca o carte. Pe malurile revărsate, se înfig gospodării casuţe rare, fâneţe îngrădite cu leaţuri, fâşioare de livezi prinse în clinuri înguste, gata să pornească şi să curgă in râpă”.
Istoric
Până în prezent nu au fost descoperite documente care să ateste vechimea aşezării, dar am aflat din monografia comunei, că primii locuitori au trăit în locuri izolate, fugiţi fiind din calea primejdiilor: popoare migratoare, turci, tătari, epidemii de ciumă şi holera etc.
Documentul cel mai vechi, considerat atestare documentară, se referă la anul naşterii unui locuitor, pe nume Mihailă. Acesta practica dogăria şi după spusele sale era născut în anul 1681.
Împreună cu alţi locuitori ai satului Jitia, ca martori, întăresc actul de proprietate al Mănăstirii Râmnic asupra moşiei Jitia. Procesul s-a desfășurat în anul 1761 între Mănăstirea Râmnic și pitarul Nicolaie Dedulescu, care pretindea că este adevăratul stăpân al moșiei. Domnitorul fanariot Scarlat Grigore Ghica dă dreptate Mănăstirii Râmnic, dând un zapis în acest sens: ”Io Scarlat Grigore Ghica, voievod și domn poruncim domnia mea dumneata ispravnic, așa să urmezi… Am găsit cu cale să stăpânească această moșie Mănăstirea Rămnic după cartea de hotărnicie… a celor 12 boieri de la leat 7214 (1706). Iulie 21 dni 1760.”  Moşia a aparţinut înainte de anul 1700 boierilor din Divanul domnesc Vlad şi Şărbu. Aceştia au vândut-o boierilor Neagu şi Voica, soacra sa, de la care a cumpărat-o Mănăstirea Râmnic. Aceasta a stăpânit-o până în 1864, când s-a trecut la secularizarea averilor bisericeşti.
Scarlat Grigore Ghica
Domn al Ţării Româneşti
1758-1761; 1765-1766
În 1706, 12 boieri din divan au stabilit hotarele moşiei , ele fiind aceleași cu ale comunei de astăzi . S-au folosit toponime neaoşe româneşti, date de o populaţie stabilită aici cu mult înainte. Şi alte informaţii susţin ideea că localitatea este mult mai veche.
Numele comunei provine de la schitul Jitia, înfiinţat de boierii râmniceni pitarul Iane Hagiul, soția sa Marica Dedulescu și căpitanul Neagoe Topliceanu, ginerele slugerului Gheorghe Dedulescu, pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Schitul avea hramul Sf. Dumitru, pe care şi l-a păstrat şi după ce s-a transformat în biserică de mir la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când populaţia s-a retras de prin poienile pădurii din Dealu Roşu sau Ulmuşoru formând silişte (vatră de sat) pe tapşanul, împădurit pe atunci, de lângă apa Râmnicului (la gârlă).
Este posibil ca primii proprietari ai moşiei să fi primit-o ca “danie” domnească, împreună cu locuitorii ei care au devenit clăcaşi.
Nenumăratele jalbe către proprietari sau stăpânire vorbesc despre viaţa lor. Manifestările de protest au fost diverse, culminând cu răscoala din 1907. Deşi au trăit atât de izolaţi, producându-şi cele necesare traiului în gospodărie, au participat la toate marile evenimente ale ţării, dându-şi tributul lor de jertfă în războaiele de la1877-1878, 1916-1918, 1941-1945, s-au în răscoala de la 1907.
În timpul Răscoalei din primăvara lui 1907, fostul jur comunal și pădurar al satului, Neagu Precup, împreună cu Stoica și Zaharia Moroiu, a instigat locuitorii la răscoală. Călărașii sosiți de la Râmnicu Sărat,  au deschis focul în centrul comunei. Primul care a căzut împușcat a fost țăranul Gheorghe Precup, locuitor din satul Măgura. Alţi doi ţărani, Gheorghe Rada și Radu Busuioc din satul Neculele, au fost împuşcaţi la Dumitreşti. Ei erau angajaţi la fabrica de cherestea Grim Doerfel, ţapinarii de acolo fiind primii care s-au revoltat.
În Primul Război Mondial, au avut loc bătălii chiar pe teritoriul comunei, menţionate în jurnalele de front – urmele tranşeelor se văd şi astăzi. “Bătălia de la Râmnicu Sărat”, desfăşurată între 22 şi 27 Decembrie 1916, a fost considerată una din marile bătălii din timpul retragerii armatelor române în Moldova. Germanii au numit-o “Bătălia de Crăciun”,  pentru că acţiunile ei hotărâtoare s-au dat în timpul Crăciunului catolic. Pentru jitieni războiul a însemnat 36 morţi – văduve – orfani – obligaţii faţă de ocupanţii germani.
Cel de-al   Doilea Război Mondial a  fost mult mai dezastruos, deşi bătălii importante nu au avut loc în zonă. Numărul morţilor s-a dublat, curând sărăcia şi foametea  a cuprins toată țara.
Comunismul s-a instaurat după 1945, constituind un capitol dureros pentru istoria românilor: cote obligatorii,  arestări , frica terorii securiste care i-a cuprins pe toţi. După 1960 a existat şi o perioadă de relaxare a terorii, care a dat speranţe oamenilor şi le-a stimulat elanul creator. Pentru Jitia cea mai însemnată realizare a fost modernizarea căii de comunicaţie Dumitreşti – Jitia, care s-a construit între anii 1963 – 1965.
Între anii 1967 – 1968 s-a ridicat o nouă şcoală în Jitia reşedinţă, în mare parte prin contribuţia în bani şi muncă a locuitorilor. Între anii 1969 – 1971 a fost construit internatul cu 80 de locuri, de asemenea prin contribuţia sătenilor. Au mai fost construite şcoli în satul Cerbu şi Podul Trestiei. Au fost construite cămine culturale, folosite în diverse ocazii până în prezent. Satele au fost electrificate, au apărut primele instalaţii de apă tot cu participarea locuitorilor. Cealaltă faţă a comunismului din acei ani a însemnat: instalarea cultului personalităţii cu urmările-i nefaste, îngrădirea libertăţii (în primul rând a cuvântului ), eşecul în economie – acele înrobitoare împrumuturi plătite cu hrana populaţiei, raţionalizarea alimentelor de bază, a benzinei, a energiei electrice. Dar  “moştenirea cea mai tragică constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul”.
Ca pretutindeni în ţară şi la noi au fost răsturnate valori acumulate de veacuri cum ar fi respectul pentru tradiţiile străbune, pentru semeni, pentru morala creştină, pentru muncă şi omul muncitor.

Obiective de interes turistic
Localitatea Jitia, ramane o zonă de interes turistic cu frumoase perspective pentru anii ce vin. Comuna este înzestrată cu o natură minunată şi cu oameni gospodari ce pot asigura un agroturism de calitate. Pot fi stabilite trasee către munţii din apropiere, pot fi vizitate unele obiective de mare interes pentru credincioşi cum ar fi vestita Mănăstire Poiana Mărului. Acest  monument istoric a fost înfiinţat pe la 1730 de către cuviosul stareţ Vasile, canonizat în 2003.
Comuna Jitia este cunoscută şi prin bogăţia izvoarelor minerale, unele folosite cu succes în trecut, în tratarea unor boli reumatice. Câteva pot şi trebuie să fie amenajate în folosul localnicilor, dar şi al celor veniţi din alte părţi. Alte obiective de interes turistic sunt: Biserica Sf. Dumitru din satul Jitia, Biserica Sf. Nicolae din satul Jitia de Jos, Biserica Sf. Petru şi Pavel din satul Dealu Sării, Vârful Ulmuşoru, Vârful Măgurii, Pădurea Schitului, Poiana Negari, Piatra Mâţei, Lacul  lui Giurgiu. Ca eveniment local important ,  amintim “Festivalului Folclorului Vrancean”, organizat în “Poiana Negari” din satul Dealu Sarii.
Prof. Sorin Pantelimon

Bisoca, leagăn de civilizaţie străveche

Bisoca
 Despre minunatele peisaje ce încântă privirea călătorului în Bisoca şi celelalte comune din Depresiunea “Între Râmnice”, au scris cărturari de seamă precum, Al. Odobescu în „Pseudokinegheticos”, fragmentul  “Pe plaiurile Bisocii”, şi Al. Vlahuţă în poemul „România Pitorească”, fragmentul „În Râmnicul Sărat”. Oprindu-se pe dealurile înalte ale  Bisocii, cei doi scriitori au putut admira minunatele privelişti ale depresiunii, pe care le-au descris în mod magistral în operele lor. Al. Odobescu, peisagist talentat, face o descriere cuprinzătoare: ”Când ajunserăm pe muchia plaiului ce desparte văile dinspre Buzău de cele dinspre Râmnic, priveliștea, din veselă și plăcută cum era, se făcu deodată măreață: culmea întinsă a Penteleului se zări în depărtare, apoi plaiul Răboiului, Piatra Penei, Carâmbul, munții Neharnița, ambele Mușe, Măceșul, Brezeul, piscurile semețe ale Furului și Streșicului, stâncele Năculelor, la poalele cărora se așternea, întocmai ca  un lăicer verde și înflorat, o poiană largă și desfățată”.                                                                


Aşezare
Comuna Bisoca este situată între două aşezăminte monahale importante, Mănăstirea Poiana Mărului la est şi Schitul Găvanele la vest. Ele reprezintă și două repere ale spiritualității românești, care alături de alte lăcașe de cult de la curbura Carpaților, formau în trecut „ micul Athos românesc”. Trebuie specificat că numai o parte din satele comunei sunt situate în cadrul depresiunii „Între Râmnice”, ocupând partea sudică-vestică a acesteia. Culmea dealurilor Ulmuşoru (943m), Şindrila (900m), Bisoca (970 m) şi Groapa lui Pavel (987 m), reprezintă cumpăna de ape care desparte bazinul Râmnicului Sărat de cel al Slănicului. Astfel, comuna Bisoca este aşezată de-o parte şi de alta a acestor dealuri subcarpatice înalte, într-un cadru peisagistic rar întâlnit.
Centrul comunei Bisoca este situat la 68 de km. faţă de oraşul Buzău, reşedinţa judeţului. Are o suprafaţă totală de 7268 hectare și se învecinează cu Valea Sălciei, Sărulești, Vintilă Vodă și Mânzălești în partea de sud, cu Gura Teghii în vest, cu Jitia și Vintileasca – jud. Vrancea în partea nord-estică. Comuna are 3060 locuitori, care populează cele 8 sate care o compun, după cum urmează: Bisoca, satul de reședință, Băltăgari, Lacurile, Lopătăreasa, Pleși, Recea, Sările și Șindrila.
Istoric
Bisoca este sat menționat în anii 1522-1523, când Radu de la Afumați dăruiește moștenitorilor săi ”…plaiul Peceneaga, până la pârâul Peceneaga și până la podul de la săvârșirea Bogdanei (Moldova),… până la Omșor (Muntioru) și până la drumul Biscovei (Bisoca), la săvârșirea Văii Boului și de la Meledic în sus, până la Cheie și până la drumul Buzăului și podul Brebului și Clașna și Brazul (Brazău)”. Într-un alt document tot din secolul al XVI-lea, domnitorul Mircea Ciobanul întărește în 1551 comisului Tatu ocină în Pleșcoi, Merloari, Buciumeni și Bisoca, dată de acesta apoi fiicelor sale, Elina, Stanca, Maria și Anca. 

Plaiurile Bisocii alături de cele ale Jitiei și Neculelor, reprezintă un vechi leagăn de civilizație pastorală românească. Nu departe de aceste locuri, în zona învecinată a Vrancei, Alecu Russo a cules în secolul al XIX-lea balada Miorița, capodoperă a creației populare românești. Un lucru interesant din punct de vedere istoric, îl reprezintă toponimele din această regiune care amintesc de popoarele migratoare ale slavilor și pecinegilor. Referitor chiar la originea numelui ce-l poartă comuna, s-au emis mai multe teorii. În prima se afirmă ca numele localității provine chiar de la pecinegii bisini, popor de neam turcic, care au stăpânit aceste locuri în secolul al XII-lea. În susținerea acestei afirmații stă numele pârâului Peceneaga care izvorăște din punctul numit Piatra Cățelei. Oamenii locului povestesc că în zonă au fost descoperite osemintele unor oameni, îngropați cu fața spre Vest, în contrast cu mormintele creștinilor care sunt îngropați cu fața spre Est. Sicriile erau din lespezi de piatră, iar lângă unele oase au fost găsite vârfuri de săgeți și cuțite. Lingvistul Iorgu Iordan a acreditat ideea că toponimul Bisoca prezintă similitudini cu slavonescul ”besu” sau bulgărescul ”bes”, care însamnă demon. Într-un alt studiu se afirmă că Bisoca își trage numele de la etimonul slav ”visokii”, care înseamnă înalt. Astfel, prin transformarea în timp, a literii v în b, a rezultat ”Bisoca” care este și numele dealului omonim a cărui înălțime atinge 970m.
În trecut Bisoca a fost un sat situat în partea de vest a județului Slam Râmnic, iar locuitorii erau clăcași pe moșia cu același nume. Odată cu creșterea populației, a început și valorificarea resurselor naturale ale zonei. Principalele activități au constat în creșterea animalelor și exploatările forestiere. Cu timpul au fost indentificate și alte bogății naturale precum sarea, păcura, aurul, fierul, plumbul, arama și pucioasa. Sarea și păcura au fost exploatate în satul Sări, iar aurul începând cu anul 1829, pe pârâul Argintăriei din satul Pleși. După adoptarea reformei agrare de către domnitorul Alecsandru Ioan Cuza în 1864 și aplicată începând cu 1865, s-a produs o stratificare a țăranilor în funcție de numărul de animale și pământul ce-l posedau. Cele trei categorii erau: fruntașii, mijlocașii și pălmașii. Prin măsurile luate în favoarea țăranilor, Cuza a devenit nemuritor în mentalul colectiv românesc. Unul din plugurile ce se rostea cu prilejul Anului Nou în satele din Depresiunea ” Între Râmnice”, începea cu următoarea strofă: ”Veni Cuza la domnie/Și-ngropă biru-n robie/Din averi mănăstirești/Sunt ogoare țărănești”.
După făurirea statului modern român, bisocenii și-au adus contribuția lor la evenimentele majore din viața țării: Războiul de Independență (1877-1878), Răscoala de la 1907, Războiul pentru reântregirea națională (1916-1918), Al Doilea  Război Mondial (1941-1945). O mărturie în acest sens este crucea comemorativă din centrul comunei, pe laturile căreia sunt încrustate numele eroilor bisoceni, care s-au jertfit pentru patrie.
În timpul marii răscoale țărănești de la 1907, bisocenii s-au adunat în satul Sări unde se afla centrul moșiei lui Lascăr Catargiu. Acolo s-au plâns de condițiile grele în care trăiesc, cerând iertarea de datorii, înlăturarea abuzurilor și pământ. La sosirea jandarmilor o parte din bisoceni în frunte cu Radu Mocanu au fugit în munți. Cei care au fost prinși, au fost închiși și bătuți strașnic, împrejurare în care a murit și țăranul Gheorghiță Dobre.
În anul 1916 au fost concentrați pe front toți bărbații bisoceni aflați în evidențele armatei. În iarna aceluia-și an, populația ramasă acasă  a trebuit să se refugieze în munți, deoarece în zonă au avut loc lupte crâncene. Trupele germane, alături de aliații lor austrieci și unguri, aveu ca obiectiv ocuparea punctelor strategice ”Masa lui Bucur” și Muntele Furu. Soldații români și aliații lor ruși, au apărat aceste poziții până în ziua de 25 Decembrie. În această zi  germanii au reușit sa spargă frontul în dreptul liniei apărate de divizia rusă ”Zamurscaia” și au ocupat satele Dealul Sării, Între râmnice și Vintileasca. Bisoca a rămas în zona ocupată, locuitorii ei fiind condamnați să suporte toate privațiunile războiului. Cu toate acestea, ei au sprijinit cum au putut grupurile de partizani și rețelele care facilitau trecerea din teritoriul ocupat spre Moldova liberă a câtorva mii de români, dintre care 2000 erau ofițeri și soldați.
Eroilor din războiul de întregire națională, li s-au adăugat cei care s-au jerfit în cel de-al Doillea Război Mondial. Și cu această ocazie bisocenii  au luptat cu aceiași dăruire, atât pe frontul de Est cât și pe frontul de Vest, mulți dintre ei pierzându-și viața pe câmpul de luptă.

Radu de la Afumaţi
Domn al Ţării Româneşti
1522-1529
Mircea Ciobanul
Domn al Ţării Româneşti
1545-1552; 1558-1559
În timpul regimului comunist (1947-1989), Bisoca, alături de celelalte comune din Depresiunea ”Între Râmnice”, Jitia și Vintileasca, nu au fost colectivizate datorită reliefului montan. Pe lângă privațiunile specifice regimurilor de dictatură, care priveau suprimarea unor drepturi și libertăți ( de exprimare, de circulație, de întrunire, religioasă etc.), locuitorii au beneficiat de protecție socială, de gratuitatea sănătății și învățământului, care au fost de mare folos locuitorilor din mediul rural. Revoluția din Decembrie 1989, a adus românilor libertățile pierdute sub comuniști, în schimb guvernele care s-au perindat de atunci la conducerea țării, nu au pus ”grija față de om” pe primul loc.
În anul 1968, comuniștii au hotărât reorganizarea administrativ-teritorială a României, ocazie cu care comuna Bisoca a fost trecută la județul Buzău. Desființarea fostului județ Râmnicu Sărat, a constituit un dezavantaj pentru toate comunele de pe valea Râmnicului. Fiind o zonă periferică la limita Județelor Buzău și Vrancea, valea Râmnicului a fost și este în continuare, ocolită de sprijinul autorităților județene. Orașul Râmnicu Sărat a rămas un mic oraș de provincie, iar comune precum Jitia și Vintileasca se numără printre cele mai sărace comune din județul Vrancea. Mai mult, drumul de pe această vale este foarte prost întreținut, sabotând parcă orice intenție de a investi în această zonă.
Obiective de interes turistic
Peisaj din Bisoca
Comuna Bisoca, prin cadrul natural deosebit în care se află așezată, reprezintă o atracție turistică în orice anotimp al anului. Dintre numeroasele atracții turistice ale acestor locuri pitorești, amintim: Mănastirea Poiana Mărului, Campusul ”Sfântul Sava de la Buzău” întemeiat de preotul Mihail Milea,  Complexul turistic ”Lacuri” ce se află în interiorul unei rezervații de pin negru, ”Masa lui Bucur” a cărei legendă spune că din aceste locuri a plecat ciobanul care a dat numele orașului București, Moara de apă și piuă de postav situată pe râul Râmnicu Sărat, bisericile din  Bisoca, Lacuri, Pleși și Șindrila. Ca eveniment cultural important, menționăm festivalul folcloric ”Pe plaiuri bisocene”, care are loc în luna august a fiecărui an, în prima duminică după sărbătoarea Sfintei Marii. Este totodată și cea mai veche sărbătoare câmpenească din județul Buzău.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Neculele

Vechiul judeţ Râmnicu Sărat
       Satul Neculele este aşezat la poalele muntelui Piatra, la 5 km. Sud de izvoarele râului Milcov şi la o distanţă de 50 km. faţă de oraşul Râmnicu Sărat. Aflat în prezent pe raza comunei Vintileasca, judeţul Vrancea, satul este situat la o altitudine ce variază între 700m. şi 900m., fiind cea mai înaltă aşezare locuită din tot judeţul. Despre vechimea acestui sat, oamenii locului spun că datează de pe vremea domnitorului Ştefan cel Mare, când legendarul cioban Necula a coborât din Ardeal şi s-ar fi aşezat cu oile sale în aceste locuri. Dealtfel, domnitorul moldovean ar fi poposit în acest sat în timpul unei deplasări ale domniei sale la izvoarele Milcovului pentru stabilirea hotarului cu Muntenia, prilej cu care a dormit o noapte în casa ţăranului Ţuţui. Până în prezent nu am descoperit în arhive nici-o dovadă istorică care să confirme cele relatate de neculeni, dar nici nu putem infirma categoric. Neculele se află la o distanţă mică de Milcov, râu care începând din 1482 a despărţit vremelnic cele două ţări surori Moldova şi Muntenia, până în 1862. 
Ştefan cel Mare
          
Hotarul a fost stabilit la 10 martie 1482, după 12 ani de lupte sângeroase care s-au dat în mare parte pe teritoriul vechiului judeţ Slam Râmnic, între Ştefan cel Mare şi domnii munteni  Laiotă Basarab, Vlad Ţepeş şi Basarab cel Tânăr zis ,,Ţepeluş,,. La data mai sus amintită, Ştefan Cel Mare a dat lupta decisivă în urma căreia cetatea Crăciuna a căzut, iar ţinutul Putnei a fost  definitiv anexat la Moldova. În acest fel, prin Neculele, devenit sat la hotarul Munteniei cu Moldova, ar fi putut trece însuşi marele voevod după una din numeroasele lupte purtate cu muntenii în această zonă, s-au pentru trasarea hotarului de la izvorul Milcovului spre Muntele Furu și în continuare spre hotarul cu Transilvania, care nu este departe.
Harta Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare

            Pentru prima dată, existenţa acestui sat este atestată printr-un act de danie datat la 12 septembrie 1579, în care voevodul şi domnul Ţării Româneşti,  Mihnea Turcitul, întăreşte lui Dragomir şi surorilor sale, mai multe părţi de sate. În continuare redăm câteva fragmente din documentul mai sus menţionat: ”…Din mila lui dumnezeu, Io Mihnea voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Alexandru voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele slugii domniei mele, lui Dragomir şi surorilor sale Stanca şi Moaşa şi nepoţilor săi Momce şi Bragă şi cu fii lor, câţi le va lăsa dumnezeu, ca să le fie ocină Clociţii toţi, cu tot hotarul; pentrucă le este veche şi dreaptă  ocină, de moştenire… şi Joicelul jumătate şi Neculele jumătate şi Munteorul jumătate şi muntele Muşei jumătate… martori am pus domnia mea: jupan Mitrea mare vornic şi jupan Miroslav mare… Dumitru spătar şi Stan comis şi Harvat stolnic şi Gonţea paharnic şi jupan Stoica mare postelnic…luna Septembrie 12 zile, în anul 7088  <1579>.  Io Mihnea voevod, din mila lui dumnezeu, domn”
Mihnea Turcitul


În ce privește afirmația locuitorilor că se trag din ciobani veniți cu oile din Ardeal, facem următoarele considerațiuni: din cele mai îndepărtate timpuri, valea Râmnicului a constituit cel mai bun drum pentru transhumanța oierilor din Ardeal spre câmpia dunăreană și bălțile Dunării. Era cel mai bun, pentru că era cel mai scurt și cu locuri bune de pășunat, dar și cu popasuri prielnice, beneficiind de poienile întinse, numite astăzi ,,plaiuri”, ce se găsesc în depresiunea ”Între Râmnice”. Mulți ciobani au ales să se stabilească în aceste poieni aflate pe pantele însorite ale munților Furu, Piatra Neculei, Munteoru și Stejic. Deaceea, toți locuitorii din regiunea muntoasă a fostului județ Râmnicu Sărat au fost numiți ”mocani”, termen folosit în Ardeal pentru a desemna comunitățile autohtone pastorale de oieri români. În acest fel, mărturisirile bătrânilor din Neculele  că strămoșii lor au venit din Ardeal, par a se confirma în lumina istoriei.
Car cu boi. În fundal Muntele Piatra Neculei

O altă lume

Despre locurile şi oamenii din localităţile situate pe cursul superior al râului Rm-Sărat, s-a scris în trecut şi se mai scrie încă şi astăzi. Pe drumurile de munte ce leagă satele şi cătunele din partea de N – V al fostului judeţ Râmnicu Sărat şi-au purtat paşii Al. Odobescu, N. Grigorescu, N. Iorga, Al. Vlahuţă şi alţi oameni de cultură care au vorbit în operele lor despre frumuseţile şi oamenii acestor locuri mirifice. În anii noştri, preocuparea pentru cunoaşterea Văii Râmnicului a depăşit treapta contactului întâmplător cu realităţile ei, devenind un obiect de studiu. S-a constatat astfel că Valea Râmnicului are un potenţial turistic ale cărei bogăţii şi diversitate nu sunt departe de cele ale zonelor turistice cu tradiţie. Un potenţial care se află, este adevărat, la începutul valorificării sale.
Între Râmnice

O zonă turistică montană ale cărei poteci de culme depăşesc 100 km; izvoare minerale ca cele din Jitia şi Vintileasca; peisaje de un farmec cu totul deosebit a văilor ce urcă până sub culmile munţilor.
O zonă pomicolă bogată; lăcaşuri de cult vestite precum Mănăstirea Poiana Mărului şi schitul Muntioru. 
Mănăstirea Poiana Mărului

Schitul Muntioru

Acestui potenţial turistic i se adaugă prezenţa omului cu pasiunea sa de a crea, de a da un sens nou şi frumuseţe lucrurilor. Călătorul care îşi va îndrepta paşii către aceste locuri, va descoperi, ca şi Al. Vlahuţă cu decenii în urmă ,,o altă lume,,. O altă lume în ordinea alcătuirilor naturii, dar şi a destinului ei istoric. O lume plină de farmec a acestui ,,plai râmnicean ,, , către care gândul se va întoarce întotdeauna.
Colţ de Plai Râmnicean

Week-end pe Valea Râmnicului

Oricât de apreciate vor fi fiind frumusețile turistice ale atâtor ținuturi din țara noastră, un loc deosebit de frumos este chiar Valea Râmnicului Sărat. Urcând către izvoarele acestui râu, sunt atâtea peisaje pline de frăgezime care îi așteptă pe turiști, cum rar se găsesc în altă parte. Este adevărat că turismul se află aici încă la începutul lui din punctul de vedere al organizării lui practice (industrie hotelieră, facilități de transport etc.). Însă, pornind către Dumitrești și pănă sus la Vintileasca sau Bisoca, farmecul peisajului copleșesc orice turist pasionat de natură. Sunt locuri predestinate parcă, evadărilor din cotidian la sfârșitul unei săptămâni agitate.
Valea Râmnicului

Valea Râmnicului Sărat, cu drumul ei şerpuitor de-oparte şi de alta a râului, are în ea un aer voievodal. Dealurile cu văi şi pârâuri sunt vegheate la orizont de vârfurile înalte ale munţilor. Pretutindeni te întâmpină o curăţenie a vegetaţiei abundente, o măreţie care te fac să te gândeşti la ceremonialul unui alai domnesc ce urcă spre zarea unei istorii fără de sfârşit. Pe terasele dealurilor sunt răsfirate case frumoase, înconjurate de gospodării şi livezi cu pomi fructiferi. Satele risipite de munte şi tot peisajul din jur, pare că se apropie de cer într-un joc de relief ameţitor.
De la Jitia valea se deschide tot mai mult, dezvăluind privirii călătorului un adevărat anfiteatru natural, mărginit de munţi şi dealuri înalte. Este depresiunea „Între Râmnice”, un spaţiu geografic atrăgător, cu un potenţial turistic nevalorificat. Frumuseţea peisajului, particularităţile naturale, obiectivele social-culturale, oferă multiple momente de recreere, fapt ce o îndreptăţesc să apară pe harta traseelor turistice.
Lacul Vintileasca

Spre deosebire de pantele abrupte din alte părți, aici culmile sunt domoale, înierbate, ușurând accesul omului. Rareori se întâlnesc segmente abrupte, ca de pildă Piatra Mâții, Piatra Olarului s-au Piatra Neculei. Altitudinea moderată și prezența unei vegetații bogate conferă peisajului un aspect particular, pe care îl putem încadra, în mod figurat, în ”spațiul mioritic românesc”.
Localnicii sunt bucuroși de prietenie, ospitalieri, oameni care știu să prețuiască sărbătorile pe care le trăiesc. Un sfârșit de săptămână petrecut în gospodăria lor, echivalează cu vacanța unui copil petrecută la niște bunici buni și iubitori.
Poiana Muntioru