Cum erau construite în trecut locuinţele.

Hartă: Depresiunea Între Râmnice

         Comunele de munte din curbura Carpaţilor, au constituit o zonă de interferenţă a culturilor celor trei provincii  istorice româneşti. Prin această zonă păstorii din vechime treceau dintr-o provincie în alta, poposind o vreme pe plaiurile însorite ale munţilor, Furu, Muntioru, Piatra şi Stejic. Ei au contribuind astfel la întărirea unităţii de limbă şi cultură românească.  

            O mare parte a locuitorilor din aşezările situate în Depresiunea “Între Râmnice”, îşi au originea în mocanii ardeleni ce practicau transhumanţa şi a căror drum spre bălţile dunărene trecea prin aşezările  actuale. Alţii provin din băjenarii care se retrăgeau în locuri ferite din calea năvălitorilor străini, ori a epidemiilor de ciumă şi holeră ce loveau des în Evul Mediu, Ţările Române. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, la Poiana Mărului s-a dezvoltat o aşezare monahală, formată din călugări români şi ucrainieni. Din catagrafia efectuată la 1830 de către autorităţile ruse, aflăm că aici vieţuiau 76 de călugări. Ei au găsit în aceste locuri izolate, liniştea pentru  viaţa duhovnicească aleasă şi practica rugăciunii inimii, învăţată de la stareţul Vasile, întemeietorul mănăstirii.

Casă de locuit din trecut

            Bisocenii, Jitienii sau Vintilenii, trăitori de sute de ani pe aceste meleaguri mioritice, au dezvoltat în timp o cultură materială şi spirituală proprie, specifică modului lor de viaţă.Cel mai important element de cultură materială a locuitorilor din această zonă, este casa de locuit.

Cu sute de ani în urmă, pe plaiurile împădurite de la poalele munţilor Piatra Penei, Piatra Neculei şi Stejic, satele şi cătunele care alcătuiesc astăzi comunele Jitia, Vintileasca şi Bisoca, au apărut datorită defrişărilor, formându-se astfel poieni în care se construiau casele. Terenul din jur se curăţa făcându-se loc pentru culturi mici şi fâneţe. Păşunile bogate din munţi şi fâneţele întinse pe dealuri au favorizat  practicarea creşterii animalelor, unde se mai păstreză până în zilele noastre elemente străvechi de cultură pastorală. Tipul de aşezări specifice  Depresiunii ,,Între Râmnice”, este satul cu case izolate, cu cătune şi gospodării risipite pe văi şi dealuri.

Primele locuinţe au fost construite în poieni izolate de la poalele munţilor, fiind nişte bordee săpate în pământ şi căptuşite la exterior cu lemn rotund. În poienile din munţi oamenii construiau locuinţe temporare numite „odăi” , folosite pe timp de vară când mergeau cu animalele la păşunat. După reformele domnitorului Al. Ioan Cuza din anul 1864, ţăranii împroprietăriţi cu pământ au început să-şi facă case cu câte o cameră sau două despărţite printr-un hol (tindă). Ei le construiau din bârne din lemn şi le acopereau cu şindrilă. La ferestre se foloseau pentru lumină burdufuri de oaie, iar seara lumina de la opaiţ cu seu de oaie. Căldura se obţinea cu ajutorul unor sobe construite din lut, foarte joase iar lemnele de ars se tăiau după  lungimea camerei, se băgau în sobă şi pe măsură ce se ardeau erau împinse înăuntru până se terminau.  Pentru aprinderea focului se foloseau  amnarul, cremene şi iască pe care o procurau din pădure şi o prelucrau acasă prin diferite metode. Mobilierul era format din pat cu picioarele înfipte în pământ, masa înaltă cu patru picioare, masă joasă cu trei picioare, scaune, laviţe pentru cofiţe, dulapuri, lada de zestre în care se păstrau hainele de sărbătoare şi alte lucruri de preţ. Pe peretele de la răsărit se afla icoana, care avea deasupra un ştergar frumos ornamentat , aşa cum se mai poartă şi astăzi. Arhitectura caselor tradiţionale a evoluat de-lungul  timpului, odată cu nivelul dezvoltării socio- economic şi configuraţia geografică a locului de amplasament. Ele au continuat să fie ridicate de constructori locali specializaţi în diverse meserii, transmise de la o generaţie la alta: cioplitori, dulgheri pietrari, zidari, tâmplari. La temeliile caselor se foloseau piatra cioplită în bucăţi mari dreptunghiulare şi grinzile groase din lemn de brad, numite ,,tălpi”. Alte materiale utilizate pentru finalizarea locuinţelor erau lemnul, piatra, cărămida arsă, pământul.

Peisaj din Depresiunea Între Râmnice

Casă de locuit în prezent

Interior din locuinţa tradiţională

Peste pereţii de afară se prindeau şipci, apoi se tencuiau cu o argilă fină numită ,,lut”, amestecată cu balegă de vacă sau de cal. După uscare se  văruiau cu var alb, dând caselor un aspect de curăţenie, plăcut vederii fapt semnalat şi de scriitorul Al. Vlahuţă în ,,România Pitorească” din care cităm:  ,,...Abatem la stânga şi urcăm podişurile verzi, înecate în soare. Căsuţe albe, rare, încep să se ivească pe trâmbe de fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Neculele, aşternut în lumină, în jariştea largă şi-n miros de flori...”.