La Ogradă

Lacul de ”La Ogradă”

Frumusețea meleagurilor bisocene, evocate de cărturari importanți precum Alecsandru Odobescu sau Alecsandru Vlahuță, se remarcă prin cadrul natural deosebit. Peisajul montan se desfășoară cu sate răsfirate și cătune izolate, pășuni, păduri, poieni, un climat armonios cu aer ozonat și oameni minunați.

Din punct de vedere geografic Bisoca este încadrată de râurile Râmnicu Sărat, la nord și Slănic la sud, iar spiritual se află între celebrele așezăminte monahale, Schitul Găvanele la vest și Mănăstirea Poiana Mărului, la est.

Meleaguri bisocene

Pe partea stângă a drumului ce leagă Bisoca de Jitia, în satul Șindrila, se află un lac numit de localnici ”La Ogradă”. Cândva, prin secolul al XIX-lea, ființa lângă lac o mănăstire grecească ce avea în stăpânire mari suprafețe de teren, inclusiv câteva masive muntoase. Panait Istrati, în nuvela sa ”Domnița din Snagov”, face referire la această mănăstire, amintind că la poarta acesteia era în permanență legat în lanțuri un urs fioros. Aici erau aduși de autoritățile timpului pentru a fi întemnițați, indivizi periculoși, precum: criminali, haiduci și alte persoane indezirabile. 

Comuna Bisoca, cu satele aparținătoare

Legenda spune că după anul 1859, pentru a cunoaște nemijlocit realitatea din țară, domnitorul Alecsandru Ioan Cuza, însoțit doar de câțiva dregători, făcea vizite neanunțate prin târgurile țării și pe la moșiile boierești. Plecând din satul Vintileasca, a traversat apa Râmnicului Sărat îndreptându-se către Bisoca. Ajuns la poarta acestui schit, a fost luat drept un drumeț oarecare și dus în fața starețului, care se lăfăia într-un hamac acoperit cu mătase scumpă. Plin de insolență, monahul l-a jignit în mai multe rânduri pe domn, într-un final întrebându-l: ”Cine ești și cum îndrăznești să-mi calci posesia? De ce nu răspunzi imediat, ori te crezi Vodă?”.  ”Chiar Vodă sunt și mă mâhnește purtarea unui om care și l-a luat chezaș pe Dumnezeu și care ar trebui să se poarte smerit, nu să jignească pe cei care se abat pe aici”. Deschizându-și mantaua și arătându-i însemnele domnești, Cuza a ordonat ca starețului lacom și cu un comportament abuziv să-i fie luată funcția și trimis la munca pământului.

Domnitorul Alecsandru Ioan Cuza (1859-1866)

Locuitorii din satele depresiunii ”Între Râmnice”, i-au ținut amintirea vie domnitorului care s-a făcut ”apărătorul” și ”binefăcătorul” lor . În versurile unui plug ce se spunea de Anul Nou în această zonă, se amintea: ”Veni Cuza la domnie, Și-ngropă biru-n robie, Din averi mănăstirești, Sunt ogoare țărănești”.

Cuza Vodă stând de vorbă cu țăranii

Bătânii povestesc că după un timp, boierul Dobre Năstăsică, noul stăpân al moșiei, i-a alungat pe ultimii călugări de la schitul din ”Ogradă”. Aceștia, în conjunctura creeată, a trebuit să abandoneze odoarele scumpe pe care le-au pus în niște butoaie și le-a aruncat în lacul din apropiere. Apoi au blestemat locul și s-au răspândit în lume. Sătenii din Șindrila spun că din cauza acelui blestem și în prezent se fac ”arătări” în jurul lacului.

Trecând noaptea pe lângă lac, unii oameni au auzit sunete ciudate, iar alții au întâlnit personaje fioroase care cu mâinile întinse pline de ”galbeni”, î-i ademenea să intre după ele în lac. Mulți au văzut ieșind din lac capul unui șarpe imens, care atunci când lovea apa cu coada sa, valurile ajungeau până departe lângă lac.                                                             

Valea Râmnicului Sărat

Bazinul Râmnicului Sărat

Bisericile din Depresiunea ”Între Râmnice”

Schitul Munteoru

Biserica schitului Munteoru

                

               Pe teritoriul comunei Vintileasca se ridică maiestuoși ca niște uriași, munții Furu (1415m), Munteoru(1340m), Purcelu (1111m), Piatra (1330m), Stejicu Mare (1330m) și Stejicu Mic (1212m). Ei fac parte din ramura sudică a munților Vrancei, fiind îmbrăcați în păduri de brazi și fagi, în care se întâlnesc specii de plante și animale rare, protejate prin lege. Dintre poienile acestor munți, se remarcă Poiana Munteoru înconjurată de o pădure frumoasă de brazi falnici, situată pe un platou înalt, la o altitudine de 13oo metri.

Poiana Munteoru (1330 m)

               

              Aici, la 7 km. de centrul comunei Vintileasca, a fost ridicat schitul Munteoru, Metoc al Mănăstirii Poiana Mărului, supranumit ”Catedrala Văii Râmnicului”. Schitul a fost ridicat prin strădania părintelui protosinghel Macarie Beșliu împreună cu obștea mică a călugărilor de la Mănăstirea Poiana Mărului și alți oameni de bine. Sfințirea bisericii cu hramul ”Schimbarea la față” s-a făcut pe data de 2 septembrie 2001 de către Episcopul Eparhiei Buzăului și Vrancei, Epifanie Norocel, însoțit  de slujitori de la centrul eparhial și de la bisericile din zonă. La slujba de sfințire au participat mii de credincioși veniți din Vrancea, Buzău și Covasna, Județe care se găsesc de-o parte și de alta a acestui munte. La 6 august 2003 Părintele Episcop Epifanie Norocel a mai sfințit pe Muntele Munteoru un paraclis cu hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, care este tot ctitoria părintelui stareț Macarie.

”Catedrala Văii Râmnicului”

                În trecut muntelui i se spunea ”Oru” și reprezenta hotarul dintre țările surori Moldova, Muntenia și Transilvania. Potrivit tradiției locale, numele de Munteoru – Muntioru înseamnă ”muntele de aur”, deoarece de la poalele lui s-au extras în vechime minereuri de aur.

                Începuturile schitului Munteoru se regăsesc în urmă cu peste 500 de ani, în dorința Marelui Voievod moldovean Ștefan cel Mare și sfânt. După o bătălie purtată cu domnul Țării Românești, între Râmnicu Sărat și Grebănu, a fost atras de frumusețea și sălbăticia Văii Râmnicului. Înaintând pe cursul superior al râului, a ajuns în satul Necule, înnoptând în casa țăranului Țuțui. Următoarea zi a urcat în Poiana Munteoru pentru a însemna hotarul Moldovei cu Muntenia, de la izvorul Milcovului mai sus spre Muntele Furu. Fascinat de măreția Munteorului, a poruncit aprodului ce-l însoțea să redacteze un înscris, pe care l-a semnat, menționând că acolo să se zidească un locaș de închinare bunului Dumnezeu. Din cauza deselor năvăliri turcești, tătare și polone, proiectul nu a mai putut fi dus la împlinire.

Ștefan cel Mare (1457-1504)

                Astăzi schitul Munteoru, pe lângă Biserică și Paraclis, mai deține un pavilion cu două nivele, având dimensiunile de 300/16 m, o casă arhierească și o vilă care adăpostește stăreția, precum și o clopotniță cu două clopote. Pentru accesul în zonă al credincioșilor și turiștilor a fost amenajat un drum corespunzător, cu tuburi pentru traversarea pîraielor. Modernul complex monahal a fost conectat la rețeaua electrică, iar în incinta sa au fost amenajate două lacuri de pește. Aceste au un luciu de apă de 30/15 m și 10/15 m, amândouă fiind populate cu diverse specii.

Lacul din fața Bisercii Schitului

                Dumnezeu a binecuvântat aceste plaiuri râmnicene cu o bogăție naturală și spirituală aparte, locuite de oameni harnici, gospodari și păstrători a tradițiilor noastre strămoșești.

Părintele stareț Macarie Beșliu, ctitorul schitului Munteoru

Sorin Pantelimon

Poiana Mărului

Mănăstirea Poiana Mărului

Îmbrăcat de la poale până în vârf în haina vegetală a unei  păduri de amestec (foioase și conifere), Muntele Ulmușoru (943m) se întinde pe teritoriile comunelor Jitia și Bisoca, și printre afluienții râului Râmnicu Sărat și cei ai Slănicului. La poalele sale, înconjurată de întinsa pădure seculară , se află Poiana Mărului, un loc cu o încărcătură spirituală deosebită.

Cuvuiosul Vasile Carpatinul de la Poiana Mărului

În anul 1730 Cuvuiosul Vasile Carpatinul, unul dintre cei mai puternici duhovnici ai monahismului românesc, a ales să ctitorească aici un Schit de călugări care avea să devină vestit în lumea ortodoxă. Schitul de la Poiana Mărului păstorit de Cuvuiosul Vasile, si-a extins influiența spirituală în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, devenind Eparhie de care aparțineau toate așezămintele monahale de la curbura carpaților. Acest centru de credință și cultură românească, era numit în acele timpuri, ”al doi-lea Athos” sau ”Athosul românesc”.

Este cea mai mare Biserică din lemn pictată la exterior din România

În Depresiunea ”Între Râmnice”, zonă de interferență a munților Buzăului și Vrancei, viața monahală s-a manifestat în mod organizat începând cu secolele III-IV. Secolul al XVIII-lea a adus ”renașterea” acestui spațiu, datorită activității novatoare  desfășurată de starețul Vasile ajuns aici din părțile Harcovului (în Ucraina de astăzi). El a instituit la Poiana Mărului rigoarea spiritului ortodox de la Muntele Athos și practica rugăciunii neântrerupte numită și ”rugăciunea inimii”.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Poiana Mărului pictată în 1520 la Athos

Lacul din apropierea Mănăstirii Poiana Mărului

Bătrânii povestesc că denumirea locului provine de la un măr bătrân care se afla în trecut chiar în mijlocul poienii. Tot acolo își aveau stâna niște ciobani, dealtfel singurii viețuitori și cunoscători ale acestor locuri izolate. În fiecare noapte ei vedeau că din măr se reflecta o lumină stranie, dar niciunul dintre ei nu avea curajul să se apropie și să caute pentru a vedea ce este. Ziua nu vedeau nimic care să le atragă atenția, așa că se închinau și puneau întâmplarea pe seama unei minuni a lui Dumnezeu. Într-o seară târzie de vară, pe când ciobanii terminaseră treburile la stână și priveau la lumina care le apărea din măr, primiră vizita unor oaspeți neobișnuiți: trei călugări pelerini, doritori de liniște și sihăstrie, ce erau în căutarea unui loc prielnic zidirii unei mănăstiri. Aflând și văzând acea lumină, s-au minunat, iar unul dintre ei mai curios din fire, s-a urcat în măr și căutând într-o scorbură a găsit o icoană. Bine conservată, icoana era pictată cu chipurile Maicii Domnului și a Pruncului Iisus în brațe, având inscripționată data când a fost pictată, respectiv anul 1110. Profund impresionați de această descoperire, toți cei prezenți privind icoana, au fost cuprinși de o lumină și o trăire nemaiântâlnite până atunci.

Icoana a fost descoperită în anul 1465, și tot atunci cei trei călugări și-au pus planul în aplicare ajutați de ciobani, construind lângă măr un Schit. Fiind în totalitate din lemn, micuțul schit era de o simplitate rară și se spune că a dăinuit până anul 1480.

Acesta a fost începutul Mănăstirii Poiana Mărului, care de-a lungul timpului avea să-și cucerească celebritatea pe care o are astăzi.

Starețul Macarie Beșliu, urmașul demn al Cuvuiosului Vasile de la Poiana Mărului

Dacă v-a plăcut legenda și mai doriți și alte date despre Mănăstirea Poiana Mărului, vă rog să lăsați un scurt comentariu.

Vă mulțumesc!

Sorin Pantelimon

Masa lui Bucur

Masa lui Bucur

Depresiunea ”Între Râmnice” este străjuită în partea sa vestică de povârnișul muntos al bordurii carpatice, puternic torsionată și curbată către vest. În cadrul peisajului se impune Muntele Piatra Penei care ajunge până la altitudinea de 1145 m în punctul numit ”Masa lui Bucur”. La poalele sale se desfășoară satul Pleși, cu gospodării risipite pe panta abruptă a muntelui, ce par că stau să alunece în apa învolburată a Râmnicului Sărat. În această zonă de limită a depresiunii cu spațiul montan, blocurile de piatră au o mare frecvență ca urmare a proceselor periglaciare din cuaternar. Pe coama muntelui amintit se află un astfel de bloc, care datorită eroziunii riscă să se prăvălescă în apa Râmnicului. Uriașa stâncă cu o suprafață pseudoplană și un volum de cca. 150 tone, este așezată pe alte 3 pietre mai mici, creând imaginea unei mese dacice cu trei picioare. Localnicii au numit-o ”Masa lui Bucur”, pentru că așa au apucat de la părinții lor.

Cioban în fruntea turmei

 Ei povestesc că demult, aici  pe plaiurile noastre trăia un copil pe nume Bucur, care de mic a rămas orfan de amândoi părinții. Neamurile sale l-au dat să învețe meserie la unii ciobani cu suflet, ce pășteau oile prin părțile acestea. Micuțului ”mânător de oi” îi plăcea să-și petreacă timpul în apropierea unei pietre uriașe, așezată pe vârful muntelui. Ucenicul cu greu își putea îndeplini sarcinile ce îi erau stabilite de mai marii săi. Cât de tare s-ar fi grăbit, el nu reușea să adune la timp lemnele de care aveau nevoie ciobanii de la stână.

Ciobănașul Bucur

         Într-o zi plecând după lemne, în mijlocul unei poieni s-a intâlnit cu trei zâne. Una dintre ele, întinsă pe iarba fragedă, dormea învăluită de arșița zilei toride de vară. Ciobănelul, milos din fire, a tăiat iute câteva crengi de brad și a făcut un umbrar deasupra acesteia. Pentru gestul său plin de omenie, zânele l-au răsplătit cu puterea de a clătina, a smulge din rădăcină și a urca pe umeri orice brad, spre a nu mai fi certat de ciobanii 

mai bătrâni.

Cele trei zâne bune

            Căpătând puteri de uriaș, tânărul nu s-a răzbunat pe cei care l-au umilit, dar cu timpul i-a părăsit plecând cu turma lui de mioare spre șes, la câmpie. Așa a ajuns Bucur pe malurile Dâmboviței, unde și-a stabilit stână, iar cu timpul a devenit foarte bogat. Acolo a pus bazele unei gospodării înfloritoare, obârșie a 

așezării care a devenit astăzi orașul București, adică ”orașul lui Bucur”.

Biserica lui Bucur de pe malul Dâmboviței

            El nu a mai părăsit locurile de la câmpie, dar se spune că o parte din bogățiile strânse le-a ascuns sub piatra din vârful muntelui, pe care o îndrăgise atât de mult în copilăria sa.

Grup de ciobani

Turme de oi aflate în transhumanță de la munte la șes

Dacă v-a plăcut, vă rog să lăsați un scurt comentariu.

Vă mulțumesc!

Sorin Pantelimon